Đćôćđàòû ïî áèîëîăèè
Đćôćđàòû ïî ęêîíîìèêć
Đćôćđàòû ïî ìîńêâîâćäćíèț
Đćôćđàòû ïî ęêîëîăèè
Êđàòêîć ńîäćđæàíèć ïđîèçâćäćíèé
Đćôćđàòû ïî ôèçêóëüòóđć è ńïîđòó
Òîïèêè ïî àíăëèéńêîìó ÿçûêó
Đćôćđàòû ïî ìàòćìàòèêć
Đćôćđàòû ïî ìóçûêć
Îńòàëüíûć đćôćđàòû
Đćôćđàòû ïî àâèàöèè è êîńìîíàâòèêć
Đćôćđàòû ïî àäìèíèńòđàòèâíîìó ïđàâó
Đćôćđàòû ïî áćçîïàńíîńòè æèçíćäćÿòćëüíîńòè
Đćôćđàòû ïî àđáèòđàæíîìó ïđîöćńńó
Đćôćđàòû ïî àđőèòćêòóđć
Đćôćđàòû ïî àńòđîíîìèè
Đćôćđàòû ïî áàíêîâńêîìó äćëó
Đćôćđàòû ïî áèđæćâîìó äćëó
Đćôćđàòû ïî áîòàíèêć è ńćëüńêîìó őîçÿéńòâó
Đćôćđàòû ïî áóőăàëòćđńêîìó óśćòó è àóäèòó
Đćôćđàòû ïî âàëțòíûì îòíîűćíèÿì
Đćôćđàòû ïî âćòćđèíàđèè
Đćôćđàòû äëÿ âîćííîé êàôćäđû
Đćôćđàòû ïî ăćîăđàôèè
Đćôćđàòû ïî ăćîäćçèè
Đćôćđàòû ïî ăćîëîăèè
Đćôćđàò: Notiunea si clasificarea actelor juridice civile /íà ëàòûíè/
Đćôćđàò: Notiunea si clasificarea actelor juridice civile /íà ëàòûíè/
INTRODUCERENașterea unui raport juridic civil concret presupune existența unei norme juridice civile ca premisă necesară și obligatorie prin care raporturile sociale devin raporturi juridice abstracte, precum și producerea unui fapt juridic de care legea civilă leagă nașterea modificarea sau stingerea unui raport juridic civil concret.
Devin izvoare ale raporturilor juridice civile concrete numai acele fapte de care norma juridică civilă leagă producerea de efecte juridice, ele devenind prin aceasta fapte juridice.
Se poate concluziona că prin izvor al raportului juridic civil concret se înțelege o împrejurare (act sau fapt) de care legea civilă leagă nașterea modificarea sau stingerea unui raport juridic civil concret.
Noțiunea și clasificarea actelor juridice civile
Definiția actului juridic civil
Prin act juridic civil se înțelege manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice adică de a naște, modifica, transmite sau stinge un raport juridic civil concret.
Din această definiție rezultă că actul juridic prezintă următoarele elemente caracteristice:
Actul juridic este înainte de toate, o manifestare de voință a unei sau mai multor persoane fizice sau juridice;
Manifestarea de voință este făcută cu intenția de a produce efecte juridice respectiv de a crea, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice civile concrete.
În literatura de specialitate, practica judiciară și chiar în legislația civilă termenul de act juridic este folosit în două sensuri. Într-un prim sens actul juridic desemnează însăși manifestarea de voință în scopul de a produce efecte juridice, adică însăși operația juridică ce se încheie (negotium). În cel de al doilea sens, actul juridic desemnează înscrisul constatator al operațiunii juridice (innstrumentum) făcute de părți în vederea pronunțării unui mijloc de probă într-un eventual litigiu.
Pentru evitarea oricăror confuzii cu privire la cele două accepțiuni este indicat ca termenul de act juridic să fie folosit pentru desemnarea operației juridice (negotium), iar pentru desemnarea înscrisului constatator ale acestei operații juridice (instrumentum) să fie utilizat termenul de înscris.
Clasificarea actelor juridice civile
Concepția de act juridic civil este rezultatul unui proces de generalizare și abstractizare a trăsăturilor comune tuturor actelor juridice civile care se întâlnesc în circuitul civil.
Datorită regimului juridic diferit pe care îl au diferite categorii de acte juridice civile, atât în literatura de specialitate, cât și în practica judecătorească s-a considerat necesar și util să se facă clasificarea actelor juridice civile.
La baza clasificărilor actelor juridice stau criterii variate cum ar fi numărul părților între care se încheie actul, conținutul, cauza, forma, modul de executare, efectele actelor etc.
În continuare vor fi înfățișate principalele categorii de acte juridice civile:
Acte juridice unilaterale, bilaterale și multilaterale.
Această clasificare are la bază criteriul numărului părților participante la actul juridic.
Actele juridice unilaterale sunt produsul manifestării de voință a unei singure părți.
juridic bilateral reprezintă voința concordantă a două părți, iar cel multilateral este rezultatul acordului de voință a trei sau mai multe părți.
juridic unilateral fiind rezultatul voinței unei singure părți sunt mai rare. Intră în această categorie testamentul, promisiunea publică de recompensă, acceptarea unei moșteniri, renunțarea la moștenire, confirmarea unui act juridic anulabil etc.
Actele bilaterale și multilaterale se mai numesc convenții sau contracte, termeni echivalenți și folosiți unul pentru altul în limbajul juridic curent. Sunt acte bilaterale, spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de donație, contractul de împrumut etc. Exemplul tipic de contact multilateral este contractul de societate civilă.
Clasificarea actelor juridice în unilaterale și bilaterale nu trebuie confundată cu clasificarea contractelor în unilaterale și bilaterale. Astfel, unilateral care este un act juridic bilateral, fiind rodul voinței a două părți, dă naștere la obligații numai pentru una din părți, cum este spre exemplu contractul de donație, împrumut de folosință, pe când contractul bilateral sau sinalagmatice dau naștere la obligații pentru ambele părți, precum ar fi, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb etc.
Rezultă, așadar, că în timp ce toate contractele, inclusiv cele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice bilaterale sau multilaterale, în schimb, actele juridice unilaterale nu sunt contracte, ele fiind rezultatul manifestării unilaterale de voință.
Clasificarea actelor juridice în unilaterale, bilaterale și multilaterale prezintă importanță sub aspectul aprecierii valabilității lor din punct de vedere al voințelor. Astfel, actele unilaterale sunt valabile prin manifestarea voinței unei singure părți, în timp ce pentru valabilitatea actelor bilaterale și multilaterale trebuie să existe două sau mai multe voințe juridice.
Regimul juridic al viciilor de consimțământ este diferit, în funcție de cele două categorii de acte. Într-adevăr eroarea ca viciu de consimțământ se poate întâlni atât la actele unilaterale, cât și la cele bilaterale și multilaterale, pe când dolul și violența se întâlnesc de regulă, numai la actele bilaterale și multilaterale.
2. Acte juridice cu titlu gratuit și acte juridice cu titlu oneros
La baza acestei clasificări stă scopul urmărit de părți la încheierea actului juridic civil.
Actele cu titlu gratuit sunt actele prin care se procură uneia din părți un folos patrimonial ca aceasta din urmă să fie obligată, la rândul ei, la un echivalent. Sunt acte cu titlu gratuit, testamentul, donația, comodatul, mandatul gratuit etc.
La rândul lor actele cu titlu gratuit se împart în libertăți și acte dezinteresate. Libertățile sunt acte cu titlu gratuit prin care o persoană își micșorează propriul său patrimoniu, fără a primi în schimb un echivalent cum este, de pildă, donația. Actele dezinteresate sunt acele acte prin care o persoană face alteia un serviciu, fără a micșora propriul său patrimoniu, cum ar fi, spre exemplu, mandatul remunerat, împrumutul fără dobândă, depozitul gratuit etc.
Actele cu titlu oneros sunt acele acte prin care o persoană procură alteia un folos patrimonial în schimbul unui echivalent, fiecare din părți urmărind un avantaj economic. În legătură cu definiția contractului oneros, în art cccc se arată: contractul oneros este acela în care fiecare parte voiește a-și procura un avantaj. Sunt contracte cu titlu oneros, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de locațiune etc.
Împărțirea actelor juridice în gratuite și oneroase prezint interes juridic din mai multe puncte de vedere. Astfel, atât sub aspectul capacității de a încheia actele cu titlu gratuit cât și al exigențelor de formă ale acelorași acte, legea prevede condiții mult mai severe, în raport cu actele cu titlu oneros. De asemenea, pentru actele cu titlu oneros prin lege, sunt stabilite condiții mult mai severe sub aspectul răspunderii părților, iar obligațiile părților sunt mai amănunțit și mai exigent reglementate, față de actele cu titlu gratuit.
3. În funcție de momentul în care urmează să-și producă efectele, actele juridice se împart în acte între vii și acte pentru cauză de moarte. Actele care se încheie pentru a-și produce efectele în timpul vieții celor de la care emană se numesc acte între vii (inter vivos). Ele sunt marea majoritate a actelor juridice. Dimpotrivă, actele care se încheie pentru a-și produce efectele numai după moarte, se numesc acte pentru cauză de moarte (mortis cauza). Exemplu tipic de acte pentru cauză de moarte este testamentul prin care testatorul dispune de bunurile ce le va lăsa la deces. Testamentul este numit și act de ultimă voință, fiindcă până la moarte, poate fi oricând modificat ori revocat.
Clasificarea actelor juridice între vii și pentru cauză de moarte prezintă interes din punct de vedere juridic, sub aspectul formei în care se încheie. Astfel, actele pentru cauză de moarte sunt acte solemne, în timp ce actele între vii sunt solemne numai ca excepție. De asemenea, actele pentru cauză de moarte sunt supuse unor reglementări mai restrictive în ceea ce privește capacitatea de a dispune și uneori, chiar și cu privire la capacitatea de a primi.
4. Acte constitutive, translative și declarative
La baza acestei clasificări se află criteriul efectului produs de actul juridic.
Actul contitutiv este acel act juridic care dă naștere la un drept subiectiv civil ce n-a existat anterior. Sunt acte juridice civile constitutive, actul de constituire a unui uzufruct, a unei ipoteci etc.
Actele translative sunt actele ce au ca efect transmiterea unui drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt translative cum ar fi spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, donația, cesiunea de creanță etc.
Sunt acte declarative cele care au ca efect recunoașterea, definitivarea ori consolidarea unui drept subiectiv civil preexistent. Ele definitivează drepturi și obligații ale părților ce au existat anterior încheierii actului. Fac parte din această categorie partajul (împărțeala), actul confirmativ pentru care o persoană renunță la dreptul de a invoca nulitatea relativă.
Interesul juridic al acestei clasificări constă în aceea că actele constitutive și translative produc efecte numai pentru viitor, în timp ce actele declarative produc efecte și pentru trecut.
5. După importanța lor actele juridice civile se împart în acte de conservare, de administrare și de dispoziție
Actele juridice de conservare sunt actele prin care se urmărește preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Intră în această categorie actele prin care se întrerupe prescripția, înscrierea unei ipoteci, somația etc. Prin astfel de acte, în schimbul unei cheltuieli minime se păstrează sau se salvează un drept de o valoare mai mare.
Actele juridice de administrare sunt acele acte prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. Sunt acte de administrare încasarea veniturilor, perceperea fructelor, asigurarea unui bun, reparațiile de întreținerea a unui bun etc.
Actele de dispoziție sunt acele acte prin care se înstrăinează bunuri, se constituie drepturi reale, principale sau accesorii asupra bunurilor ori se renunță la drepturi. Fac parte din această categorie contractul de vânzare-cumpărare, de schimb, de donație, constituirea unui drept de uzufruct, a unei ipoteci, remiterea de donație.
Această clasificare prezintă importanță în materie de reprezentare și capacitate. Întinderea puterilor de reprezentare ale părinților și tutorilor depind de categoria de acte luate în considerare. Astfel, actele de conservare pot fi încheiate valabil chiar de persoane lipsite de capacitate de exercițiu. Actele de administrare se încheie în numele și pe seama celui lipsit de capacitate de exercițiu, de reprezentantul său legal părinte sau tutore fără a fi nevoie pentru validitatea lor de încuviințare din partea autorității tutelare.
Clasificarea prezintă interes și în ceea ce privește întinderea împuternicirilor mandatarului. Mandatul general este valabil numai pentru actele de conservare și administrare, iar pentru actele de dispoziție trebuie să existe un mandat special.
6. În funcție de modul lor de încheiere, actele juridice civile se clasifică în acte consensuale, solemne, formale și reale.
Actele consensuale sunt acele acte care iau naștere în mod valabil prin simpla manifestare de voință a părților, fără a fi necesar îndeplinirea vreunei formalități. În dreptul nostru civil funcționează regula consensualității actelor juridice civile, în sensul că ele sunt valabile prin simpla manifestare de voință. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt consensuale.
Sunt solemne sau formale actele pentru validitatea cărora legea cere expres încheierea lor într-o anumită formă. Intră în această categorie, testamentul, donația, contractul de ipotecă etc.
Actele reale sunt acele acte în care manifestarea de voință, este însoțită de remiterea (predarea) bunului. Intră în această categorie contractul de împrumut, de depozit, gajul etc.
Utilitatea distincției dintre actele consensuale solemne și reale se manifestă în aceea că nerespectarea formei la actele solemne (formale) este sancționată cu nulitatea absolută, în vreme ce actele consensuale sunt valabile indiferent de forma în care au fost încheiate. Încheierea actelor juridice solemne prin mandatar presupune ca și procura să fie făcută în formă solemnă, ceea ce nu se cere în cazul actelor consensuale.
De asemenea, regimul probator este diferit pentru toate cele trei categorii de acte.
7. Clasificarea actelor juridice civile în acte patrimoniale și acte nepatrimoniale se face în funcție de conținutul lor:
Actul juridic patrimonial este actul al cărui conținut este susceptibil de a fi evaluat în bani. Intră în această categorie actele juridice civile privesc drepturile reale și drepturi de creanță.
Actul juridic nepatrimonial este acela al cărui conținut nu poate fi evaluat în bani. Ele privesc drepturile nepatrimoniale.
Această clasificare prezintă interes din punct de vedere juridic în materia nulităților și a ocrotirii persoanelor incapabile.
8. După cum au sau nu legătură cu modalitățile actului juridic civil (termen, condiție, sarcină) distingem acte pure și simple și acte afectate de modalități.
Actul juridic pur și simplu este actul care nu este afectat de modalități. Intră în această categorie căsătoria, adopția, recunoașterea filiației, opțiunea succesorală.
Actele afectate de modalități este actul care cuprinde o modalitate, adică un termen, o condiție sau o sarcină, în funcție de care începe sau încetează să-și producă efectele. Sunt acte juridice civile afectate de modalități contractul de împrumut, contractul de vânzare cu clauză de întreținere, contractul de asigurare, contractul de donație cu sarcină, etc.
Importanța acestei clasificări se manifestă sub aspectul valabilității, în sensul că în cazul actelor juridice civile de a căror esență este existența unei modalități, lipsa acesteia atrage după sine ineficiența actului. De asemenea, sub aspectul efectelor, la actele pure și simple, efectele se produc imediat, definitiv și irevocabil, în timp ce la actele afectate de modalități, producerea sau încetarea efectelor depinde de un eveniment viitor care este termenul sau condiția.
9. Actele juridice principale și actele juridice accesorii
La baza acestei clasificări se află raportul ce există între ele. Actele juridice principale sunt acele acte care au o existență de sine stătătoare independentă de vreo legătură cu alte acte. Majoritatea actelor juridice de drept civil sunt acte principale în sensul că regimul lor juridic nu este dependent de al altor acte juridice.
Actele juridice accesorii sunt acele acte care nu au o existență de sine stătătoare, soarta lor juridică depinzând de soarta unui act juridic principal. Așa sunt spre exemplu, contractele prin care se constituie garanții, cum ar fi fidejusiunea, amanetul, ipoteca, sunt acte accesorii în raport cu actul generator al obligației garantate.
Importanța acestei clasificări se manifestă pe planul examinării validității și eficacității acestor acte, soarta juridică a actelor accesorii depinzând întrutotul de soarta juridică a actelor principale.
În raport cu cauza sau scopul lor, actele juridice civile pot fi împărțite în acte cauzale și acte abstracte.
Actul cauzal este acela pentru a cărui validitate nu este necesar examinarea cauzei. Sunt acte abstracte titlurile de valoare, adică înscrisurile în care sunt încorporate drepturi de creanță, cum ar fi, spre exemplu, obligațiunile cec, cambiile, conosamentele.
Importanța acestei clasificări constă în aceea că la actele cauzale, cauza fiind un element esențial pentru valabilitatea lor, lipsa, falsitatea, ilicitatea ori imoralitatea cauzei sunt sancționate cu nulitatea actelor respective, în timp ce actele abstracte fiind detașate de cauza lor, absența, nerealizarea, ilicitatea sau imoralitatea cauzei nu au nici o înrâurire asupra valabilității lor.
10. În funcție de modul cum pot fi încheiate, actele juridice civile se împart în acte strict personale și acte încheiate prin reprezentare.
Actele juridice personale sunt acele acte care nu pot fi încheiate decât personal, nefiind susceptibile a fi încheiate prin reprezentant. Astfel de acte sunt testamentul, căsătoria, recunoașterea filiației, etc.
Actele juridice încheiate printr-un reprezentare sunt actele juridice ce se încheie de o altă persoană în calitate de reprezentant.
Importanța acestei clasificări constă în aceea că actele strict personale constituind excepția, sunt guvernate de norme juridice ce cuprind unele reguli speciale ce sunt de strictă interpretare și aplicare. De asemenea, în timp ce valabilitatea actului juridic strict personal se apreciază numai în raport de persoana sau persoanele ce le încheie, la actele încheiate prin reprezentant se apreciază și prin persoana reprezentantului.
11. După reglementarea și denumirea lor legală, actele juridice civile se clasifică în acte numite (tipice) și acte nenumite (atipice)
Sunt acte juridice numite sau tipice acele care au o denumire stabilită de legislația civilă, precum și o reglementare proprie. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt numite, cum ar fi, spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, mandatul, locație, depozit, etc.
Prin acte juridice nenumite se înțeleg acele acte care nu sunt nominalizate și nu au o reglementare proprie în legislația civilă. Un asemenea act juridic civil este contractul de vânzare cu clauză de întreținere.
Clasificarea actelor numite și nenumite prezintă importanță juridică sub aspectul regulilor aplicabile celor două categorii de acte. Astfel, actelor juridice civile nenumite li se aplică regulile generale ce reglementează actele juridice sau ale celui cu care are mai multă asemănare.
12. După modul lor de executare, actele juridice civile se împart în acte cu executare imediată și acte cu executare succesivă.
Actele cu executare imediată sunt acele acte a căror executare se produce o singură dată, printr-o singură prestație din partea debitorului. Fac parte din această categorie, darul manual, vânzarea-cumpărarea unui bun, când pe loc se plătește prețul și se predă bunul.
Actele juridice cu executare succesivă sunt acele acte a căror executare se realizează prin mai multe prestații succesive. Intră în această categorie, contractul de rentă viageră, donația cu sarcina întreținerii, vânzarea-cumpărarea în rate etc.
Această clasificare prezintă interes din punct de vedere juridic sub aspectul sancțiunilor ce se aplică în caz de neexecutare. Astfel, în timp ce contractele sinalagmatice cu executare imediată li se aplică rezoluțiunea pentru neexecutarea culpabilă sau necorespunzătoare, contractelor sinalagmatice cu executare succesivă li se va aplica rezilierea. De asemenea, în cazul actelor juridice cu executare succesivă, pentru fiecare prestație curge o prescripție extinctivă distinctă.
13. În funcție de rolul voinței părților în stabilirea conținutului actului juridic civil, distingem acte subiective și acte condiție.
Actele juridice subiective se caracterizează prin aceea că întreg conținutul lor este stabilit prin voința părților care le-au încheiat. Acestea sunt marea majoritate a actelor de drept civil.
Actele juridice condiție sunt acele acte al căror conținut este predeterminat de norme imperative, părțile actelor juridice exprimându-și voința numai în privința nașterii lor. Exemplu de act juridic condiție este căsătoria.
Această clasificare prezintă importanță din punct de vedere al aprecierii condițiilor de validitate ale celor două acte. Astfel, conținutul actelor juridice condiție fiind reglementat în mod imperativ de lege, valabilitatea lor se apreciază în limitele acestor norme juridice imperative, în vreme ce aprecierea valabilității actelor subiective al căror conținut este stabilit de părți se face în limite mai largi.
Pe de altă parte, în timp ce actele juridice condiție nu pot fi decât cele stabilite și reglementate de lege, actele subiective nu se limitează numai la cele expres reglementate de lege.
Condițiile de valabilitate ale actelor juridice civile.
După reglementările de bază pe care ni le oferă doctrina juridică, condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor sunt:
Capacitatea de a contracta;
Consimțământul valabil al părții care se obligă;
Un obiect determinat;
O cauză licită.
În legătură cu aceste prevederi se impun a fi făcute unele precizări. Astfel, deși textul se referă la convenții, condițiile enumerate sunt necesare și valabile pentru toate actele juridice, indiferent că acestea sunt unilaterale sau bilaterale. Pe de altă parte, deși textul se referă la consimțământul valabil al părții care se obligă, totuși toate părțile actului juridic, inclusiv creditorul, trebuie să exprime un consimțământ valabil.
De asemenea actul juridic este valid nu numai când obiectul este determinat, ci și atunci când acest obiect este doar determinabil, iar în ceea ce privește cauza nu este suficient ca să fie numai licită, ci în plus trebuie să fie reală și corespunzătoare regulilor de morală.
În afara condițiilor arătate mai sus, o condiție esențială pentru validitatea actelor juridice o constituie forma pentru actele formale sau solemne.
Pe lângă condițiile esențiale, actul juridic poate cuprinde și condiții neesențiale sau întâmplătoare, a căror lipsă nu poate influența valabilitatea actelor juridice, cum ar fi, spre exemplu, modalitățile actului juridic (termenul și condiția).
Noțiunea și clasificarea condițiilor de validitate ale actului juridic civil.
În literatura de specialitate, condițiile esențiale de validitate ale actelor juridice au fost desemnate și prin termenul de elemente esențiale. Nu credem că ar fi vreo greșeală ca pentru desemnarea termenului de condiții esențiale de validitate ale actelor juridice și expresia cerințele esențiale de validitate ale actului juridic.
Prin condiții de validitate ale actului juridic trebuie să de înțeleagă toate cerințele sau elementele prevăzute de lege sau stabilite de părți pentru validitatea actului juridic civil.
Condițiile de validitate ale actului juridic civil se clasifică după mai multe criterii. Astfel, în funcție de aspectele la care se referă deosebim condiții de fond și condiții de formă. Condițiile de fond sunt cele care privesc conținutul actului juridic, iar cele de formă privesc forma de exteriorizare a voinței, adică forma pe care o îmbracă acest conținut.
În funcție de obligativitatea lor, condițiile actului juridic civil se împart în esențiale și neesențiale. Condițiile esențiale sunt acele condiții care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu, pentru însăși validitatea actului juridic. Dimpotrivă condițiile neesențiale pot fi sau nu prezente în structura actului juridic civil, fără consecințe asupra valabilității acestuia.
În sfârșit, condițiile actului juridic civil se mai pot clasifica, în funcție de sancțiunea ce intervine în caz de nerespectare a lor, în condițiile de validitate a căror nerespectare se sancționează cu nulitatea actului și condiții de eficacitate a căror nerespectare privește doar eficacitatea actului, fără nici o înrâurire asupra valabilității actului juridic civil.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil
Noțiune și reglementare legală.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este una din condițiile de fond, esențială pentru validitatea actului juridic.
Prin capacitate de a încheia acte juridice civile se înțelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligații civile, prin încheierea de acte de drept civil. Concepută în acest fel, capacitatea de a încheia acte juridice civile se înfățișează ca o parte a capacității de folosință a persoanei fizice și juridice, în sensul posibil (aptitudinii) de a avea drepturi și obligații civile, precum și ca o premisă a capacității de exercițiu, alături de discernământ, de a dobândi drepturi subiective civile și obligații prin încheierea de acte juridice civile. Cu alte cuvinte, capacitatea de a încheia acte juridice civile se întemeiază atât pe ideea de a dobândi prin încheierea de acte juridice civile.
Sub aspectul reglementării legale în articol . Enumerându-se condițiile esențiale pentru validitatea unui act juridic, la pct 1 se prevede expres capacitatea de a contracta. În afara acestui text de lege, capacitatea de a încheia acte juridice civile mai este reglementată de art , potrivit căruia poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege și art ., care enumeră persoanele incapabile de a încheia contracte și anume minorii, interzișii, precum și toți acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte.
Unele reglementări privind capacitatea de a încheia acte juridice civile au ca obiect diferite categorii de acte juridice civile. Astfel, potrivit dispozițiilor art , minorul de 16 ani poate dispune prin testament de jumătate din bunurile de care poate dispune potrivit legii persoana majoră, iar în art se consacră principiul potrivit căruia orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege. De asemenea, în toată materia contractelor de vânzare-cumpărare potrivit art . Pot cumpăra și vinde toți cărora nu le este oprit prin lege
Principiul capacității și excepția de la acest principiu
Regula în această materie, consacrată în doctrină și stabilită și de practica judecătorească este că orice persoană are capacitate de a încheia acte juridice civile, incapacitățile constituind excepții de la această regulă. În legătură cu această regulă în articolul 12 C. Civ. Se prevede expres că nimeni nu poate fi îngrădit în capacitate de folosință și nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile stabilite de lege.
În ceea ce privește persoanele juridice regula capacității de a încheia acte juridice este subordonarea principiului specialității capacitatea de folosință consacrată prin art. 29 din C. Civ. Potrivit căruia persoana juridică are capacitate juridică de folosință potrivit scopului activității ei
Capacitatea de folosință a persoanei juridice ia naștere în momentul aprobării statutului sau regulamentului ei, iar în cazurile când urmează să funcționeze pe baza regulamentului general privind organizațiile de stat, respectiv din momentul publicării de către organul competent a hotărârii de înființare a ei. Dacă statutul urmează să fie înregistrat, capacitatea de folosință a persoanei juridice ia naștere din momentul înregistrării.
Toate actele juridice care nu sunt încheiate în vederea realizării scopului persoanei juridice sunt sancționate cu nulitatea.
Incapacitatea de a încheia acte juridice trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar textele de lege prin care sunt reglementate astfel de excepții sunt de strictă interpretare și aplicare.
Față de noțiunea și reglementările legale privitoare la capacitatea de a încheia acte juridice civile, se poate concluziona că această capacitate este o stare de drept în comparație cu discernământul care este o stare de fapt care se apreciază de la persoană la persoană, în funcție de aptitudinea și puterea psihointelectuală a acesteia de a aprecia între bine și rău, licit și ilicit, moral și imoral, etc.
Consimțământul
Corelația dintre consimțământ și voința juridică
Pentru ca un act juridic să ia ființă și să producă efecte, este absolut necesară existența unei voințe care să-l creeze, deoarece actul juridic este manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica, transmite sau stinge un raport juridic civil.
Privită în realitatea ei psihologică, voința este un fenomen complex care cuprinde în conținutul ei stări intelective (senzații, percepții, gândire, memorie); stări afective (emoții și sentimente) și stări volitive (reglarea conduitei, propunerea de scopuri deliberări, luări de decizii) și sub aspectul ei juridic voința este un fenomen complex, deoarece structura ei este formată din două elemente: consimțământ și cauză a (scop).
Corelația care există așadar, între voință și consimțământ este de tipul întreg parte, voința alcătuind întregul, iar consimțământul o parte a acestuia.
Formarea și principiile voinței juridice
Ceea ce îi determină pe oameni să încheie acte juridice este nevoia lor de a-și satisface cerințele de ordin material și spiritual ale vieții cotidiene. Aceasta înseamnă că orice act de voință urmărește realizarea unui anumit scop. Sub influența nevoilor se formează motivele acțiunilor omenești, motivele constituind, așadar, elementul care-l îndeamnă pe om să-și propună anumite scopuri, iar scopul reprezintă ceea ce omul tinde să realizeze. Tocmai această trăsătură a acțiunii omenești, de a urmări conștient realizarea unui anumit scop, ne îngăduie să denumim acțiunea sa ca act de voință.
Cântărind motivele care o îndeamnă să acționeze, persoana deliberează până când intervine motivul determinant care antrenează hotărârea de a o încheia actul juridic proiectat.
În procesul psihologic de formare a consimțământului distingem, prin urmare, mai multe etape, și anume: reflectarea nevoilor în conștiință, apariția sub - impulsul lor a motivelor care îndeamnă la acțiune; deliberarea; intervenția motivului determinant care este reprezentarea intelectuală a scopului principal, urmărit și, în fine hotărârea de a încheia actul juridic necesar pentru împlinirea scopului urmărit, adică pentru împlinirea nevoilor care au constituit punctul de plecare al procesului psihologic de formare a voinței juridice.
Din punct de vedere juridic interesează numai intervenția motivului determinant și hotărârea de a încheia actul juridic, care constituie cele două elemente ale voinței juridice și anume:
a)consimțământul, care înseamnă hotărârea de a încheia actul juridic;
b)cauza prin care se înțelege scopul concret urmărit prin încheierea actului respectiv, scop a cărui reprezentare intelectuală a constituit motivul determinant ale încheierii actului juridic civil.
Doctrina juridică civilă consacră două principii ce guvernează voința juridică și anume principiul libertății actelor juridice civile, cunoscut și sub numele de principiu autonom de voință și principiul voinței reale, numit și principiul voinței interne.
De aici rezultă că subiectele de drept civil sunt libere să încheie orice acte juridice, dar respectând legea și bunele moravuri. Cu respectarea legii și a regulilor de morală, subiectele de drept civil pot să dea actului juridic încheiat, conținutul dorit de ele. Ele sunt, de asemenea, libere să modifice sau să pună capăt actului juridic pe care l-au încheiat.
Pentru a produce efecte juridice, respectiv, pentru a crea, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice de drept civil, voința trebuie să fie exteriorizată de forul interior al autorului ei. Cu alte cuvinte, voința internă trebuie manifestată în exterior pentru a fi cunoscută de alte persoane. Voința juridică cuprinde, așadar, două elemente: voința internă (reală) și voința declarată (exteriorizată). Pentru a putea da naștere la efecte juridice între voința internă și cea declarată trebuie să existe o concordanță deplină. Există însă cazuri în care nu există concordanță între voința și cea internă, situație în care se ridică problema căreia dintre acesteia trebuie să i se acorde prioritate.
Definiția și cerințele de validitate ale consimțământului
Consimțământul este condiția esențială, de fond, prevăzută de lege, pentru validitatea actului juridic civil.
Prin consimțământ se înțelege hotărârea unei persoane de a se obliga juridicește și manifestarea în exterior a acestei hotărâri. Consimțământul este în această accepțiune, un element fundamental și necesar al oricărui act juridic civil.
Într-un alt sens, mai apropiat de sensul etimologic al cuvântului prin consimțământ se desemnează acordul de voință al părților, în actele juridice bilaterale și multilaterale.
Pentru a fi valabil consimțământul trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele cerințe:
a)hotărârea de a încheia actul juridic trebuie să fie exteriorizată. Atâta timp cât consimțământul nu a fost exteriorizat nu are nici o semnificație juridică.
Formele declarației de voință pot fi alese liber de către cei ce încheie actul juridic cu excepția cazurilor prevăzute de lege, când manifestarea de voință trebuie să îmbrace o formă specială.
Modurile de exteriorizare a consimțământului sunt variate. Vorbele și înscrisurile sunt cele mai frecvente. Dar în afară de declarația expresă, făcută verbal, în scris sau chiar printr-un gest, spre exemplu chemarea unui taxi, consimțământul se mai poate manifesta și prin săvârșirea unei acțiuni cum ar fi, spre exemplu, începerea executării unui mandat din care rezultă în mod concludent acceptarea mandatului ori chiar prin adoptarea unei anumite atitudini (staționarea taxiurilor în anumite locuri ce le sunt rezervate).
În literatura de specialitate, ca și în practica judiciară s-a pus problema valorii juridice a tăcerii. În principiu tăcerea prin ea însăși nu poate valora consimțământul.
Cu toate acestea, legea prevede unele cazuri în care tăcerea valorează consimțământul. Astfel, dacă după expirarea termenului stipulat prin contractul de locațiune, locatarul rămâne și este lăsat în posesia bunului, locațiunea se consideră reînnoită care se numește tacită relocațiune. Tăcerea mai poate valora consimțământul atunci când părțile atribuie tăcerii semnificație juridică de consimțământ sau o astfel de semnificație rezultă din obicei.
b)consimțământul trebuie să provină de la o persoană care are discernământ. Actul juridic civil fiind un act de voință, autorii manifestarea de voință trebuie să aibă puterea de a discerne și a aprecia consecințele actului juridic pe care le încheie.
Persoanele care au deplină capacitate de exercițiu, sunt prezumate că au discernământ. Minorii până la vârsta de 15 ani alienații mintali și debilii mintali puși sub interdicție judecătorească sunt prezumați că au discernământul necesar să încheie acte juridice civile, fie datorită vârstei lor fragede, fie datorită stării lor de sănătate mintală.
Între 15 și 18 ani minorii au capacitate de exercițiu restrânsă și în această perioadă discernământul lor juridic este în curs de formare. Ei au discernământ, însă le lipsește experiența vieții juridice, motiv pentru care actele lor juridice sunt încuviințate în prealabil de ocrotitorii lor legali.
c)consimțământul trebuie să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a angaja, pe autorul lui din punct de vedere juridic. De aici consecința că obligațiile de ordin moral, cele de politețe sau pur amicale, precum și cele încheiate sub o condiție pur postetativă, a cărei realizare depinde exclusiv de voința celui ce se obligă, nu sunt obligații juridice. În aceste cazuri, declarația de voință nu are valoare juridică, fiindcă lipsește intenția de a se obliga juridicește.
d)Consimțământul să nu fie alterat prin vreun viciu de consimțământ. Caracterul conștient și liber al consimțământului poate fi alterat de anumite împrejurări denumite vicii de consimțământ. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art, c civ consimțământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol. Viciile care alterează caracterul conștient și liber al consimțământului sunt: eroarea, dolul, violența și leziunea.
Viciile de consimțământ
Eroarea. Eroarea este o falsă reprezentare a realității la încheierea unui act juridic. În raport cu consecințele pe care le produce eroarea poate distinge voința juridică, poate vicia consimțământul sau poate să nu aibă nici o influență asupra voinței, fiind indiferent din punct de vedere juridic. Rezultă, așadar, că în funcție de efectele la care dă naștere, eroarea este de trei feluri: eroarea obstacol, denumită și distinctiv de voință, eroare-viciu de consimțământ și eroare indiferentă.
Eroarea obstacol este cea mai gravă formă de eroare, ea împiedicând formarea actului juridic. Acest fel de eroare se întâlnește în cazul în care ea cade asupra naturii actului juridic, adică o parte crede că încheie un act juridic de vânzare-cumpărare, iar cealaltă parte că încheie un act juridic de donație, precum și în cazul în care eroarea cade asupra identității obiectului, respectiv, o parte crede că obiectul actului juridic este un apartament, iar cealaltă parte că obiectul actului îl constituie o garsonieră.
Eroarea obstacol împiedicând formarea actului juridic echivalează cu lipsa consimțământului ceea ce atrage după sine nulitatea actului juridic civil încheiat sub imperiul acestei erori.
Eroarea viciază consimțământul în două cazuri și anume: când eroarea cade asupra calităților substanțiale ale obiectului adică asupra acelor calități care au fost determinante la încheierea actului juridic și fără de care dacă n-ar fi intervenit eroarea actul nu s-ar fi încheiat (de exemplu, se crede că se cumpără un tablou original al unui pictor renumit și în realitate este o copie) și atunci când eroarea cade asupra identității sau asupra calităților speciale ale persoanei celui cu care s-a încheiat contractul, în acele contracte în care considerația persoanei cocontractului și a calităților sale speciale (aptitudini deosebite, talent, reputație etc.) sunt hotărâtoare la încheierea contractului (actul cu titlu gratuit, mandat, depozit, angajarea de specialiști sau artiști).
Prin urmare, ceea ce viciază consimțământul și anularea actului juridic este eroarea asupra motivului determinant, dacă acest motiv a fost o calitate substanțială a obiectului sau identitatea ori însușirile speciale ale persoanei cocontractului.
Actele juridice civile încheiate sub imperiul erorii sunt sancționate cu nulitate relativă.
În toate celelalte cazuri, eroarea este considerată ca indiferentă. Ea nu viciază consimțământul și ca atare nu are nici o influență asupra valabilității actului juridic (de exemplu, eroarea asupra calităților nesubstanțiale) erori de calcul.
În funcție de natura realității fals reprezentate, eroare poate fi: eroare de fapt, adică o falsă reprezentare a realității faptelor și eroarea de drept care constă în falsa reprezentare a existenței ori conținutului unei legi.
Problema admisibilității erorii de drept ca viciu de consimțământ este controversat. Unii autori invocând argumente rezultând din obligația cunoașterii legii întemeiază pe prezumția de cunoaștere a legii consideră că eroarea de drept nu poate fi invocată ca viciu de consimțământ.
Considerăm alături de marea majoritate a autorilor, precum și de practica judecătorească că eroarea de drept poate fi invocat ca viciu de consimțământ. Eroarea de drept în măsura în care produce aceleași efecte ca și eroarea de fapt nu poate fi respinsă ca viciu de consimțământ, deoarece cel ce invocă eroarea de drept nu caută să se sustragă de la aplicarea legii civile, ci se mărginește să arate că a avut o falsă reprezentare a realității cu privire la aceasta, ceea ce are ca urmare anularea actului juridic.
Pentru ca falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic civil să fie viciu de consimțământ trebuiesc îndeplinite cumulativ următoarele două condiții: elementul asupra căruia cade eroarea trebuie să fie hotărâtor, determinant pentru încheierea actului juridic, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut realitatea, actul nu se încheia și faptul la contracte că celălalt contractant a cunoscut sau trebuie să cunoască, în împrejurările date, că motivul determinant asupra căruia a purtat eroarea, a fost determinant, hotărâtor pentru încheierea actului juridic.
Conform principiilor probațiunii judiciare, dovada erorii trebuie să fie făcută de cel ce invocă eroarea ca viciu de consimțământ. Fiind un fapt juridic eroarea poate fi dovedită prin orice mijloc de probă admis de lege, inclusiv prin martori și prezumții.
Dolul (viclenia). Dolul este inducerea în eroare a unei persoane prin folosirea de mijloace viclene în scopul de a o determina să încheie un act juridic. Dolul nu viciază consimțământul direct, ci prin mijlocirea erorii pe care o provoacă. Ceea ce viciază consimțământul este, așadar, eroarea provocată de dol. Victima dolului nu se înșeală, ci este înșelată, fiind indusă în eroare de o altă persoană prin mijloace viclene.
Dolul ca viciu de consimțământ presupune două elemente și anume, un element subiectiv intențional, constând în intenția de a induce o persoană în eroare pentru a o determina să încheie un act juridic și un element obiectiv, material care constă în întrebuințarea de mijloace viclene prin care se înțeleg acte combinate de șiretenie, abilități sau mașinațiuni cu caracter de înșelăciune, prin intermediul cărora se realizează intenția de inducere în eroare. Acest element al dolului poate consta nu numai dintr-o acțiune, ci dintr-o omisiune, dolul fiind cunoscut în acest caz prin denumirea de dol prin reticență și constă în necomunicarea celeilalte părți a unor împrejurări esențiale pentru încheierea actului.
Din aceste prevederi legale rezultă că pentru a fi viciu de consimțământ, dolul trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele două condiții: în primul rând eroarea provocată de dol să fie determinantă, hotărâtoare pentru încheierea actului juridic sau, așa cum se exprimă un autor mașinația dolosivă trebuie să-și producă efectele în așa fel încât fără existența ei actul nu s-ar fi încheiat și în al doilea rând dolul să emane de la celălalt cocontractant.
Caracterul determinant, hotărâtor al dolului se apreciază ca și la eroare, după criterii subiective de la caz la caz, în funcție de experiența de viață, pregătirea și alte împrejurări care îl privesc pe cel ce se pretinde victima dolului.
În ceea ce privește cea de a doua condiție, care se referă la mijloacele viclene întrebuințate de una din părți, în literatura de specialitate s-a admis că această condiție este îndeplinită și atunci când provine de la un terț, dacă cealaltă parte are cunoștință de această împrejurare, precum și atunci când mijloacele viclene provin de la reprezentantul celeilalte părți.
Când eroarea provocată de dol a fost elementul hotărâtor care a determinat consimțământul, dolul se numește principal și conduce la nulitatea relativă a actului.
Când, dimpotrivă, eroarea provocată de dol nu a fost elementul hotărâtor al consimțământului, dolul se numește incidental și poate conduce numai la obținerea de despăgubiri (de exemplu se poate cere o reducere de preț, dacă s-a cumpărat prea scump din cauza dolului).
Pentru a putea conduce la nulitatea actului, dolul trebuie dovedit, căci dolul nu se presupune. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi dovedit prin orice mijloace de probă.
Deși dolul nu este decât o eroare provocată, el prezintă totuși o utilitate proprie, căci spre deosebire de eroare propriu-zisă dolul viciază consimțământul și atunci când poartă asupra altor elemente decât calitățile substanțiale ale obiectului sau identitatea ori însușirile speciale ale persoanei cocontractantului, în acele contracte în care considerația persoanei este determinantă. Apoi, dolul este mult mai ușor de dovedit decât eroarea, căci pe când la dol obiectul probei îl constituie elementele de fapt (mijloacele viclene exteriorizate) ușor de dovedit, dimpotrivă, la eroare obiectul probei este un element psihologic (falsa reprezentare a realității) mai greu de dovedit.
Violența. Violența este amenințarea unei persoane cu un rău, în așa fel încât îi insuflă acesteia o temere care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Violența sau constrângerea poate fi de două feluri: fizică și psihică (morală). Violența fizică există atunci când amenințarea cu un rău privește integritatea fizică a persoanei ori a bunurilor sale. Violența psihică (morală) se referă șa amenințarea cu un rău a cinstei, a onoarei, a reputației persoanei etc.
Sub aspectul structurii sale, violența presupune două elemente, și anume:
a)Amenințarea cu un rău (element obiectiv) care poate fi de natură fizică (omor, lovituri) de natură patrimonială (distrugerea unor bunuri, sistarea unor plăți etc.) sau de natură morală (amenințarea de atingere a onoarei, amenințarea de părăsire etc.)
b)Insuflarea unei astfel de temeri (element subiectiv) care să constrângă victima violenței să încheie actul juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Temerea provocată de amenințare se va aprecia în funcție de criteriile subiective, vârstă, sex, vigoare, experiența vieții etc.
Ceea ce viciază consimțământul este mai degrabă, teama insuflată de violență, decât însăși violența, care rămâne faptul exterior ce provoacă temerea. Starea psihologică de teamă în care o persoană se transpune sub influența violenței dă naștere motivului (evitarea răului) care o determină să încheie actul, motiv determinant care n-ar fi existat dacă voința sa ar fi fost liberă.
Pentru ca violența să vicieze consimțământul și să poată conduce la anularea actului se cere ca amenințarea să fie injustă (nelegitimă). Dacă amenințarea se referă la un rău în a cărui producere nu se vede nimic ilicit sau la o faptă pe care cel care amenința era îndreptățit să o săvârșească, o asemenea amenințare nu poate justifica atacarea actului săvârșit sub imperiul amenințării cu nulitatea.
De asemenea, pentru a vicia consimțământul, violența nu trebuie să fie numai injustă ci, trebuie să fie determinantă, hotărâtoare pentru victima violenței de a încheia actul juridic. Aprecierea caracterului determinant al temerii produse de violență, se face după criterii subiective privind victima violenței cum ar fi, vârsta, gradul de cultură la acesteia, locul unde s-a exercitat violența.
Spre deosebire de dol, nu se cere ca violența să provină de la celălalt cocontractant.
În literatura de specialitate se apreciază că violența viciază consimțământul nu numai când, violența provine de la persoane, ci și atunci când temerea este insuflată de împrejurările exterioare, obiective ce constituie starea de necesitate.
Actele juridice încheiate sub imperiul violenței vor fi sancționate cu nulitatea relativă.
Leziunea. Prin leziune se înțelege paguba materială pe care o suferă una din părțile contractante din cauza disproporției de valoare dintre cele două prestații, existente, în chiar momentul încheierii contractului.
Elementele leziunii diferă în funcție de concepția ce a stat la baza reglementării ei. Astfel, potrivit concepției subiective, leziunea implică structural două elemente și anume disproporția de valoare între contraprestații și existența unei stări de nevoie în care se află una din părțile contractante de care profită cealaltă parte.
În concepția obiectivă leziunea se rezumă la un singur element și anume la paguba ce rezultă din disproporția de valoare dintre cele două prestații.
Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune se cer întrunite, cumulativ, următoarele condiții: leziunea să fie consecință directă și nemijlocită a încheierii actului juridic respectiv; leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului și disproporția de valoare între prestații să fie vădită.
Pot fi anulate pentru leziune numai actele juridice civile ce îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiții: sunt acte juridice civile de administrare, cu titlu oneros; sunt acte juridice comutative și sunt încheiate de minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă fără încuviințarea părinților sau tutorelui, acte păgubitoare pentru minor.
Cauza actului juridic civil
Noțiunea cauzei actului juridic civil
Cauza este o condiție esențială de validitate a actelor juridice civile. Cauza constituie alături de consimțământ cel de al doilea element al voinței juridice.
Prin cauză se înțelege scopul concret în vederea căruia se încheie un act juridic. Privit din punct de vedere juridic, cauza precede efectele actului juridic civil, ea fiind prefigurarea mentală a scopului urmărit ce se realizează înainte și în vederea încheierii actului juridic civil. Tocmai în vederea realizării acestui scop părțile încheie actul juridic.
Cauza este un element specific fiecărei manifestări de voință în parte. Aceasta înseamnă că la contracte care sunt rezultatul manifestării de voință a două sau mai multe părți, obligația fiecărei părți are o cauză proprie, fără a exista o cauză comună a contractului. Ea există nu numai la contracte, dar și la actele de voință unilaterală.
Elementele cauzei
Cauza cuprinde două elemente și anume: scopul imediat al consimțământului care constă în reprezentarea sau considerarea, în contractul bilaterale oneroase a contraprestației celeilalte părți, în contractele reale, remiterea bunului, iar în actele juridice gratuite, intenția de liberalitate. Acest prim element al cauzei este abstract, obiectiv și invariabil același, în aceeași categorie de acte juridice. Scopul imediat al consimțământului constituie cel de al doilea element al cauzei, el reprezentând mobilul principal ce a determinat încheierea actului juridic. Scopul imediat este elementul concret, subiectiv și variabil de la un act juridic la altul. Așa, spre exemplu, în contractele de vânzare-cumpărare scopul imediat este, pentru toți cumpărătorii dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului cumpărat, fără nici o deosebire de la un contract la altul, iar scopul imediat diferă de la contract la contract, în funcție de destinația concretă în vederea căreia, lucrul a fost cumpărat.
Această concepție care include printre elemente cauza și scopul imediat, elementul concret, subiectiv și variabil.
Condițiile de validitate ale cauzei
Pentru a fi valabilă cauza trebuie să îndeplinească, cumulativ următoarele condiții: să existe, să fie reală și să fie licită.
În actele juridice civile cauza lipsește atunci când una din părți nu are discernământ fiindcă formarea voinței juridice cu cele două elemente ale sale consimțământul și cauza presupune existența discernământului. În acest caz lipsa cauzei va atrage după sine nulitatea relativă a actului juridic, deoarece aceasta este sancțiunea lipsei consimțământului.
Cauza este inexistentă și atunci când lipsește scopul imediat al actului juridic respectiv, considerația contraprestației celeilalte părți la contractele cu titlu oneros, lipsa predării bunului în actele juridice reale și lipsa intenției de liberalitate în actele juridice cu titlu gratuit. În astfel de situații actul juridic va fi sancționat cu nulitate absolută.
Cauza nu este reală atunci când există eroarea asupra motivului determinant, adică asupra scopului imediat al cauzei. Falsitatea cauzei atrage după sine nulitatea relativă a actului juridic.
Sancțiunea actului juridic civil în care cauza are caracter ilicit este nulitatea absolută.
Obiectul actului juridic civil
Noțiune
În literatura de specialitate, problema noțiunii obiectului actului juridic civil este controversată. În legătură cu aceasta în principal, au fost formulate trei opinii. Astfel într-o primă opinie se consideră că obiectul actului juridic constă în crearea, modificarea, transmiterea ori stingerea unui raport juridic. Acestei opinii i se reproșează că face confuzie între obiectul și efectele generale ale actului juridic.
Într-o altă opinie se consideră că obiectul actului juridic civil constă în interesele reglementate de părți prin mijlocirea actului juridic în temeiul și în limita legii. Și acestei opinii i s-a reproșat că leagă în mod artificial obiectul actului juridic de noțiunea de interese, noțiune care are valențe apropiate mai degrabă cauzei decât obiectului actului juridic civil.
În sfârșit o a treia opinie consideră că obiectul actului juridic civil este însuși obiectul raportului juridic civil născut din acel act juridic. Cu alte cuvinte, obiectul actului juridic îl constituie conduita părților, adică acțiunile sau inacțiunile la care sunt îndreptățite sau de care sunt ținute părțile actului juridic. Această opinie este susținută de mare majoritate a autorilor care s-au referit la obiectul actului juridic.
Față de cele arătate considerăm că prin obiect al actului juridic se înțelege conduita părților stabilită prin actul juridic, adică acțiunile sau inacțiunile de care sunt ținute părțile sau de la care trebuie să se abțină.
Condițiile de valabilitate ale obiectului actului juridic civil.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
A)obiectul actului juridic civil trebuie să existe. Această primă condiție, este și cea mai importantă, deoarece dacă obiectul nu există nu se mai pune problema observării celorlalte condiții ale sale.
Necesitatea existenței obiectului se apreciază în momentul încheierii actului juridic.
Pot alcătui obiect al actului juridic civil și bunurile viitoare, cu excepția succesiunilor nedeschise încă.
b)obiectul actului juridic civil trebuie să se afle în circuitul civil;
c)obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat sau determinabil;
obiectul este determinat când se precizează elementele care îl individualizează și este determinabil când se prevăd în actul juridic suficiente elemente cu ajutorul cărora el va putea fi determinat în viitor. Rațiunea acestei condiții este impusă de nevoia asigurării executării exacte a prestației la care s-au angajat părțile actului juridic, potrivit cu voința lor. Dacă obiectul actului juridic se referă la bunuri certe, condiția este îndeplinită prin indicarea caracterelor lui particulare. Dacă însă este vorba de bunuri generice , determinarea lor se face prin indicarea precisă a cantității, a calității, valorii sau prin stabilirea unor criterii de determinare viitoare a acestora.
d)obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil. Această condiție este determinată de regula de drept potrivit căreia nimeni nu se poate obliga la imposibil. Este vorba aici numai de imposibilitatea absolută și de neînvins și nu de imposibilitatea rezultând din nepriceperea debitorului sau din cauze relative (subiective). În cazul obligațiilor de a da un bun cert, imposibilitatea nu poate proveni decât din cauza pieririi bunului respectiv, intervenită anterior, încheierii actului, iar în cazul obligației de a da bunuri de gen, obiectul este imposibil numai în ipoteza când nu mai este cu putință să se producă bunurile respective, inexistența lor momentan neconstituind propriu-zis o imposibilitate absolută de executat. Obligația de a da se poate referi și la bunuri viitoare cu condiția că ele să fie posibile și determinate sau determinabile.
e)Obiectul actului juridic civil trebuie să fiei licit și corespunzător regulilor de morală. Pe cale de consecință, conduita părților actului juridic civil trebuie să fie conform atât cu legea, cât și cu regulile de morală. Actele juridice încheiate cu nesocotirea acestei condiții sunt sancționate cu nulitate absolută;
f)Obiectul actului juridic civil trebuie să fie un fapt personal al celui ce se obligă. Nimeni nu poate fi obligat prin voința altuia. Nu se poate deci promite într-un act juridic faptul altuia, ci numai faptul său personal, afară de cazul când această promisiune se face în calitate de mandatar. Convenția prin care o parte se obligă să determine pe in terț să consimtă la încheierea unui act juridic este valabilă, deoarece nu se promite faptul terțului, ci faptul propriu de a depune toate diligențele pentru a convinge pe terț să încheie actul juridic;
g)Cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului. În actele juridice constitutive sau translative de drepturi este necesar ca cel ce se obligă să fie titular dreptului pentru care s-a obligat. Această condiție este consecința principiului de drept potrivit căruia nimeni nu se poate obliga în mod valabil la ceva ce nu are sau să transmită altuia mai multe drepturi decât are el însuși.
Forma actului juridic civil
Principiul consensualismului actelor juridice civile
În principiu, actele juridice civile nu reclamă necesitatea observării vreunor forme pentru validitatea lor. Voința juridică manifestată, oricum, prin vorbe, prin înscrisuri, prin semne, etc., este suficientă pentru încheierea unui act juridic, iar contractul se formează prin simplul acord de voință al părților. Voința juridică este deci independentă de forma pe care o îmbracă pentru a se exterioriza. Ea produce efecte juridice, fără a fi nevoie pentru aceasta de a se manifesta în anumite forme.
Prin urmare, în principiu, actele juridice sunt consensuale în înțelesul că ele se încheie valabil prin simpla manifestare de voință a celor de la care emană.
Noțiunea și clasificarea condițiilor de formă ale actelor juridice civile.
Prin formă a actului juridic civil se înțelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință făcut cu intenția de a crea, modifica sau a stinge un raport juridic concret. Cu alte cuvinte și într-o formulare mai sintetică, forma actului juridic civil reprezintă modul de exteriorizare a manifestării de voință.
Ca o derogare de la principiul consensualismului actelor juridice civile, în funcție de consecințele juridice ale nerespectării formei se disting trei condiții de formă și anume:
forma cerută ad validatem, adică pentru însăși validitatea actului juridic civil;
forma cerută ad probationem, adică pentru a se face dovada actului juridic civil;
forma cerută pentru opozabilitatea față de terți a actului juridic civil.
Forma cerută de validitate a actului juridic civil. Actele juridice pentru validitatea cărora se cer îndeplinirea sub sancțiunea nulității absolute, anumite condiții de formă se numesc acte formale sau solemne. La actele formale sau solemne, forma constituie o condiție de validitate.
Forma ca o condiție de validitate a actului juridic civil constă în necesitatea îndeplinirii formalității prestabilite de lege ori de părți privind exteriorizarea voinței cu ocazia încheierii actului juridic.
Rațiunea formei ca o condiție esențială de validitate a actului juridic civil este determinată, în primul rând, de nevoia asigurării deplinei libertăți și certitudini manifestării consimțământului în al doilea rând, de a atenționa părțile cu privire la importanța deosebită pe care o au actele ce necesită încheierea lor într-o anumită formă și, în al treilea rând, de a asigura un control din partea statului cu privire la respectarea condițiilor de validitate a unor acte juridice civile care depășesc prin conținutul lor interesele strict personale ale părților.
Forma cerută pentru validitatea actului juridic civil se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice ce țin de esența formei și anume: este un element constitutiv al actului juridic, lipsa formei fiind sancționată cu nulitate absolută a actului; presupune manifestarea expresă de voință, ceea ce exclude manifestarea tacită a voinței părților și este , în principiu, exclusivă, în sensul că, de regulă, actul se încheie în formă autentică, și nu permite părților posibilitatea unei opțiuni, cu excepția testamentului.
Forma ad validatem trebuie să cuprindă întregul conținut al actului juridic, nefiind admisă trimiterea la o sursă exterioară prin care să se determine conținutul actului juridic civil. De asemenea, actele juridice aflate în raport de interdependență cu actele formale sau solemne, chiar dacă ele privite separat nu trebuie să îndeplinească această condiție, trebuie totuși să fie acte formale sau solemne cum ar fi, spre exemplu, mandatul pentru încheierea unui act formal trebuie să îmbrace forma autentică. Tot astfel, actul juridic care determină ineficacitatea unui act formal sau solemn trebuie să fie și el formal sau solemn.
Sunt acte formale: donația, acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar, ipoteca, contractul de societate comercială.
a)forma-condiție de probațiune a actului juridic civil. Forma cerută actului juridic pentru a fi folosit ca mijloc de probă constă în cerința întocmirii în scris a actului juridic civil, fără ca lipsa acestei forme să afecteze validitatea actului juridic. Forma cerută ca o condiție de probațiune a actului juridic, deși nu are nici o influență asupra validității acestuia, totuși ea are un caracter obligatoriu, deoarece, în principiu, este inadmisibil dovedirea actului juridic civil cu un alt mijloc de probă.
Forma ad probationem a fost considerată în literatura de specialitate ca reprezentând, fie o excepție de la principiul consensualismului, deoarece manifestarea de voință trebuie făcută în formă scrisă, fie ca o limitare adusă aceluiași principiu, în sensul că nedovedirea raportului juridic născut din actul juridic are drept consecință însăși ineficacitatea acestui raport juridic
b)forma cerută pentru opozabilitatea față de terți a actului juridic civil
Această formă se referă la formalitățile prevăzute de lege pentru a face actul juridic civil opozabil și persoanelor care nu au participat la încheierea lui. Formalitățile prevăzute de lege se referă, în primul rând, la publicitatea actului juridic civil prin care se constituie sau se transmit drepturi reale care, fiind drepturi absolute sunt opozabile erga omnes.
Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți a actului juridic civil este obligatorie. Nerespectarea acestei cerințe de formă nu va fi sancționată cu nulitate absolută sau imposibilitatea dovedirii actului juridic civil prin alte mijloace de probă, ci cu inopozabilitatea actului față de terțele persoane, adică cu posibilitatea acestora din urmă persoane de a ignora actele juridice ce li se opune de părțile care l-au încheiat. Actul încheiat este valabil și va produce efecte între părți, însă el nu este opozabil terțelor persoane față de care actul este ineficace.
Nulitatea actului juridic civil
Definiție și funcțiile nulității
În lipsa unei definiții a nulității actelor juridice în codul civil, literatura de specialitate abundă în definiții, care, însă, au un numitor comun și anume acela că nulitatea este o sancțiune civilă, care intervine când se înfrânge o dispoziție legală, cu ocazia încheierii unui act juridic.
Nulitatea este acea sancțiune civilă care intervine după încălcarea normei de drept, lipsind actul juridic de efectele urmărite la încheierea lui.
Analizând finalitatea nulității ca instituție de drept civil, în opinia domnului profesor T. Pop această instituție urmărește atât un rol preventiv, cât și unul represiv.
Prin urmare, nulitatea urmărește atât o funcție preventivă, cât și una sancționatorie.
Funcția preventivă a nulității constă în amenințarea cu distrugerea efectelor actului juridic, dacă acesta se încheie cu nesocotirea dispozițiilor normative privind condițiile sale de validitate.
Într-adevăr, nulitatea actelor juridice prezintă neajunsul că nimicește aparența creată prin acest act, împrejurare ce poate produce prejudicii atât părților, cât și terților. De aceea, este preferabil să se verifice în prealabil condițiile de validitate ale actului juridic, pentru a preveni nimicirea efectelor lui, după ce s-a încheiat. O asemenea verificare prealabilă a fost instituită de legiuitor, doar pentru actele solemne, însă ea lipsește pentru restul actelor juridice. Pentru marea majoritate a actelor juridice pentru care nu se cere forma solemnă, părțile au tot interesul pentru a preîntâmpina distrugerea efectelor actului juridic, să observe prevederile legii civile înainte de încheierea lui și să se conformeze lor.
Funcția sancționatorie intervine după încheierea actului juridic, având drept scop fie înlăturarea efectelor contrare legii, pe care le conține acest act, fie încheierea actului în totalitate, dacă nu este posibilă menținerea lui prin îndepărtarea clauzelor stipulate în disprețul unor dispoziții imperative ale legii.
De reținut că nu trebuie confundată nulitatea actului juridic cu ineficiența probatorie a înscrisului constatator.
Se știe din materia dreptului probator că pentru dovedirea unor acte juridice legea cere întocmirea unui înscris. Acest înscris, pentru a constitui instrument probator trebuie să îndeplinească anumite condiții prevăzute de lege. Nerespectarea acestor condiții atrage ineficiența înscrisului doveditor, ceea ce înseamnă că înscrisul este lipsit de efectele sale în materie de probă dar nu afectează validitatea operațiilor juridice, care poate fi dovedită, eventual, prin alte mijloace de probă. Dacă înscrisul reprezintă o condiție pentru validitatea chiar a operațiilor juridice (caz actelor juridice solemne), nulitatea înscrisului atrage și nulitatea actului juridic.
Evoluția concepției cu privire la nulitatea actului juridic
În dreptul roman, concepția asupra nulității era cristalizată în două adagii: qui contra legem agit nihil agit precum și quod nullum est nullum producit efectum. De aici rezultă că nulitatea era totală și iremediabilă sau, altfel spus, actul juridic era nimicit în totalitate, neexistând posibilitatea menținerii lui parțiale cu înlăturarea clauzelor prin care s-a încălcat legea.
În concepția clasică, care se afla încă sub influența dreptului roman, nulitatea era asimilată cu ineficacitatea actului juridic, în totalitatea sa, fiind tratat ca o stare organică a acestuia, deoarece s-a încheiat cu nesocotirea dispozițiilor legale. Nulitatea avea ca efect desființarea actului juridic în întregime și ca o consecință, nimicirea tuturor efectelor sale. Deci nulitatea era totală și iremediabilă, ca și în dreptul roman.
În concepția modernă s-a formulat teoria proporționalității efectelor nulității în raport cu cauzele care au determinat-o, urmările nulității trebuind să se mărginească numai la cele efecte care contravin legii, celelalte efecte ale actului menținându-se. În această concepție, nulitatea este în principiu parțială și remediabilă. Finalitatea nulității în această concepție este apărarea actului juridic prin mențiunea lui, după ce s-au înlăturat efectele care contravin legii.
Concepția dreptului român contemporan asupra nulității actului juridic este aceea a unei nulități în principiu parțiale și remediabile, nulitatea actului juridic având menirea de a suprima numai efectele care contravin dispozițiilor legale încălcate la încheierea actului, lăsându-se neatinse celelalte efecte.
În această concepție nulitatea totală intervine numai atunci când clauzele care contravin legii au constituit cauza principală și determinantă a încheierii actului juridic.
Clasificare nulității actelor juridice
Teoria nulității actelor juridice clasifică aceste acte, în raport de mai multe criterii, astfel:
În raport de natura interesului ocrotit de lege și de regimul ei juridic, nulitatea este de două feluri: nulitate absolută și nulitate relativă.
Nulitatea absolută este sancțiunea ce intervine în caz de nerespectare, cu ocazia încheierii unui act juridic, a unei norme de drept care ocrotește un interes general, public.
Nulitatea relativă este sancțiunea ce intervine în cazul de nerespectare, cu ocazia încheierii unui act juridic, a unei norme de drept care ocrotește un interes particular, privat.
Îndoctrină și în jurisprudență se folosește pentru nulitatea absolută expresiile nul de drept sau nul, ori nul de plin drept sau actul va fi nul, iar pentru nulitatea relativă expresiile actul este anulabil sau actul poate fi anulat.
În raport de întinderea efectelor, nulitatea poate fi totală sau parțială.
Nulitatea totală este aceea care desființează actul juridic în întregime.
Nulitatea parțială este aceea care desființează numai unele efecte ale actului juridic acesta rămânând în ființă și producându-și celelalte efecte.
În dreptul civil român, nulitatea parțială reprezintă regula, iar nulitatea totală excepția, aceasta însemnând că nulitatea unei clauze a actului juridic nu atrage ineficacitatea întregului act, ea mărginindu-se numai la acea clauză.
Nulitatea totală va interveni ori de câte ori clauza (sau clauzele) care contravine legii a constituit cauza impulsivă și determinantă a încheierii actului juridic (exemplu bunurile soților și înstrăinarea lor).
În raport de existența ori inexistența unei norme care să edicteze expres sancțiunea, nulitatea este de două feluri: expresă sau virtuală.
Nulitatea expresă (textuală, explicită) este aceea care este prevăzută anume într-o dispoziție legală.
Nulitatea virtuală (implicită, tacită) este aceea care, fără a fi prevăzută expres de lege, rezultă în mod neîndoelnic din felul de exprimare a normei legale sau din scopul acesteia.
Exemplu art .. declară: bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților. Orice convenție contrară este nulă.
Pe de altă parte, din modul de redactare sau din scopul anumitor prevederi legale rezultă că încălcarea acestora atrage nulitatea actului juridic, deși aceste prevederi nu conțin expres sancțiunea nulității. Suntem în prezența unei nulități virtuale.
Drept exemplu constituie prevederile art. 575 din C. civ. Care declară: Testamentul trebuie să fie întocmit în formă scrisă, cu indicarea locului și datei întocmirii lui, să fie semnat cu mâna proprie a testatorului și autentificat pe cale notarială. La fel art. 240 prevede că contractul de vânzare cumpărare a casei de locuit trebuie să fie încheiat în formă scrisă, autentificat notarial și înregistrat la birourile de inventariere tehnică.
Exemple din cc cu privire la formele testamentului, donațiuni
În raport de caracterul condițiilor de validitate nerespectată nulitatea este de două feluri: de fond și de formă.
Nulitatea de fond este acea sancțiune a actului juridic încheiat cu nerespectarea condițiilor esențiale de validitate ale acestuia și anume: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, un obiect determinat și o cauză licită.
Cu părere de rău legislația civilă a Republicii Moldova nu prevede expres condițiile de valabilitate ale convențiilor, acestea fiind stabilite de către doctrină.
Nulitatea de formă este acea sancțiune a actului juridic încheiat cu nerespectarea formei cerute de lege ad validatem.
Această clasificare prezintă interes redus, deoarece efectul juridic ale nulităților de fond și de formă sunt aceleași.
În raport de modul cum operează nulitatea se distinge între nulitate de drept și nulitate judiciară.
Nulitatea de drept este aceea care operează în puterea legii, independent de intervenția instanței judecătorești.
Nulitatea judiciară este aceea pronunțată de instanța judecătorească, care lipsește de efecte actul juridic civil.
Clasificarea aceasta este de origine franceză, iar când nulitatea era prevăzută expres de lege (actul este nul de drept), ea opera în puterea legii, fără intervenția instanței de judecată.
În dreptul civil român, distincția între nulitățile de drept și judiciare este nesemnificativă în practică, deoarece în toate cazurile, indiferent că suntem în prezența unei nulități absolute, când instanța constată această nulitate, sau a unei nulități relative, când instanța pronunță nulitatea, pentru ca actul juridic să fie desființat de regulă intervine organul jurisdicțional.
În legislația română există texte care declară nul de drept un act juridic, dar, pentru a înlătura situația juridică creată prin acest act se impune o hotărâre judecătorească de declarare a nulității. Așa de pildă, art statuează: Convenția făcută prin eroare, violență sau dol nu este nulă de drept, ci dă loc numai acțiunii de nulitate.
La noi în țară conform art. 60 C.civ. care precizează că: cel al cărui consimțământ a fost viciat prin înșelăciune, violență, amenințare în urma unei învoieli dolosive sau în urma unui concurs de împrejurări grele poate cere anulare convenției
Deci, conchidem noi, nimeni nu-și poate face singur dreptate, desființând situația juridică existentă, ci trebuie să recurgă la justiție.
Cauzele de nulitate a actului juridic
Privite în general, cauzele care conduc la nulitatea actului juridic s-ar subsemna ideii de nerespectare a dispozițiilor legale, care reglementează condițiile necesare pentru ca aceasta să fie valabilă.
În doctrină sunt considerate cauze de nulitate a actului juridic următoarele:
Încălcarea dispozițiilor legale referitoare la capacitatea de a încheia actul juridic;
Lipsa unui element esențial, structural, al actului juridic (consimțământul, obiectul, cauza);
Vicierea consimțământului exprimat în actul juridic;
Nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
Ilicitatea sau imoralitatea cauzei;
Nesocotirea dispozițiilor imperative ale legii, ordinii publice și bunurilor moravuri;
Nerespectarea formei cerute de lege pentru actele solemne;
Lipsa sau nevalabilitatea autorizației administrative pentru unele acte juridice;
Frauda legii.
De menționat că nesocotirea acestor cauze de nulitate conduce fie la nulitatea absolută, fie la nulitatea relativă a actului juridic.
Cauze de nulitate absolută
Sancțiunea nulității absolute a actului juridic intervine în următoarele cazuri:
Când se încalcă dispozițiile legale referitoare la capacitatea civilă a persoanei. Este vorba de: a) nerespectarea de către unele persoane a incapacității speciale la care sunt supuse pentru ocrotirea vreunui interes social obștesc. O asemenea incapacitate specială este prevăzută de art .. pentru judecători, procurori și avocați, care sunt opriți să cesioneze drepturi litigioase și b) lipsa capacității de folosință a dreptului datorită nerespectării principiului specialității de către persoana juridică;
Când actul juridic este lipsit de un element esențial, de o condiție esențială pentru validitatea lui consimțământul, obiectul, cauza. Consimțământul lipsește cu desăvârșire în cazul erorii-obstacol, când voința celor două părți nu s-a întâlnit pentru a se încheia valabil actul juridic. În acest caz nu suntem în prezența unui viciu de consimțământ, ci în prezența unui obstacol la încheierea actului juridic;
Când obiectul actului juridic nu este valabil (este obiect ilicit sau imoral);
Când cauza actului juridic nu este valabilă (este ilicită sau imorală);
Când forma cerută de lege în mod obligatoriu, nu a fost respectată de părți;
Când au fost nesocotite dispozițiile imperative ale legii, ordinii publice și bunele moravuri;
Când lipsește autorizația administrativă, ori aceasta nu este valabilă, întrucât s-a acordat cu încălcarea legii;
Când pentru actul juridic încheiat s-a fraudat legea.
Cauze de nulitate relativă
Sancțiunea nulității relative a actului juridic intervine în următoarele cazuri:
Când consimțământul exprimat în actul juridic a fost viciat prin eroare, dol, violență sau leziuni;
Când a lipsit discernământul uneia din părți în momentul încheierii actului juridic;
Când actul juridic a fost încheiat de persoane lipsite de capacitate de exercițiu sau de persoane cu capacitate de exercițiu sau de persoane cu capacitate de exercițiu restrânsă, care n-au avut încuviințările prevăzute de lege. Este vorba de: a) actul juridic încheiat de persoane lipsite de capacitate de exercițiu (minorii sub 15 ani și persoanele sub interdicție); b) actul juridic încheiat de un minor cu capacitatea de exercițiu restrânsă, fără încuviințarea ocrotitorului legal, act care este lezionar pentru minor; c) actul juridic încheiat fără încuviințarea autorității tutelare.
Când actul juridic a fost încheiat cu nesocotirea unor interdicții legale prevăzute în scopul ocrotirii unor interese particulare.
Regimul juridic al nulității
Clasificarea nulității în absolută și relativă este deosebit de importantă din cauza regimului juridic diferit al celor două categorii de nulități. Acest regim diferit se datorează naturii distincte a interesului ocrotit prin norma juridică încălcată. Dacă interesul ocrotit este cel general, obștesc, atunci sancțiunea încălcării legii este nulitatea absolută cu regimul ei juridic propriu, iar dacă interesul ocrotit este particular al părților sau al uneia dintre ele, atunci sancțiunea încălcării legii este nulitatea relativă, cu regimul ei juridic distinct.
Regimul juridic al nulității se referă la regulile care generează atât nulitatea absolută cât și nulitatea relativă.
Deosebirea de regimul juridic dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă privește trei aspecte: a) persoanele care pot invoca nulitatea; b) prescrierea dreptului la acțiune și c) posibilitatea acoperirii nulității prin confirmarea actului juridic.
În cele ce urmează vom examina separat regimul juridic al nulității absolute și regimul juridic al nulității relative.
Regimul juridic al nulității absolute
Regulile care cârmuiesc regimul juridic al nulității absolute sunt:
a)Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată. Persoanele interesate pot fi: părțile actului juridic, avânzii cauză ai părților, procurorul și chiar instanța din oficiu. De observat că, însăși partea care ar fi vinovată de faptele ce constituie cauza nulității, poate cere constatarea nulității absolute și desființarea retroactivă a actului juridic, invocând chiar cauza pe care a invocat-o personal. Aceasta se explică prin aceea că s-a încălcat o dispoziție legală imperativă al cărei scop este ocrotirea unui interes general obștesc. Se acordă neîndoios, prioritate ordinii de drept, față de interesul particular al uneia sau ambelor părți. Întrucât, actele juridice sunt guvernate de principiul consensualismului acestora, numărul persoanelor care pot invoca nulitatea absolută este destul de restrâns. Terții care sunt străini de actul juridic, vor putea invoca nulitatea absolută a acestuia numai în măsura în care actul juridic le este opozabil, deoarece numai atunci se bucură de un interes ocrotit de lege.
b)Acțiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă. Aceasta înseamnă că acțiunea în constatarea nulității absolute poate fi intentată oricând, nefiind îngrădit de vreo durată în timp de la încheierea actului. Imprescriptibilitatea acțiunii în nulitate absolută rezultă din două împrejurări:
Fiind o acțiune în constatarea unei nulități operează în puterea legii;
Este expres prevăzută de text.
c)Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea actului. Întrucât nulitatea absolută are ca fundament ocrotirea unor interese generale, obștești și de aici dreptul oricărei persoane de a o invoca, actul juridic lovit de nulitate absolută nu poate fi confirmat. Părțile nu au decât posibilitatea de a încheia un act juridic nou, valabil, care nu poate valida vechiul act nul, ci va fi un act juridic independent, a cărui exigență începe în momentul încheierii lui. Vechiul act juridic va rămâne în continuare nul. Exem căsătoria.
Regimul juridic al nulității relative
Regulile care cârmuiesc regimul juridic la nulității relative sunt:
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ocrotită de dispoziția legală ce reglementează nulitatea.
De pildă, nulitatea relativă pentru viciu de consimțământ nu poate fi invocată decât de partea al cărui consimțământ a fost viciat la încheierea actului juridic, deoarece numai în vederea ocrotirii acestuia legiuitorul a statuat posibilitatea anulării actului. Desigur că numai partea respectivă poate aprecia, în ce măsură consimțământul i-a fost viciat, și în ce măsură i-au fost vătămate interesele. Cealaltă parte nu poate invoca nulitatea relativă a actului juridic respectiv.
Sunt situații când fiecare dintre părțile contractante va putea invoca nulitatea relativă. De exemplu, dacă un contract a fost încheiat între doi minori, fiecare dintre aceștia va fi în drept să invoce nulitatea relativă a contractului.
Mai trebuie menționat situația în care fiecare parte contractantă poate invoca nulitatea relativă a contractului, dar pentru temeiuri juridice diferite. Așa de pildă, o parte poate invoca nulitatea pentru lipsa capacității de exercițiu la încheierea contractului, iar cealaltă pentru un viciu de consimțământ (eroarea de exemplu).
Tot astfel, această nulitate poate fi invocată și de procuror, în măsura în care acțiunea în anulare nu are un caracter stric personal.
Acțiunea în nulitate relativă este supusă prescripției extinctive. Termenul de prescripție este de trei ani și el începe să curgă după distincțiile art. 79 C. civ. Potrivit textului acestui articol Prescripția începe să curgă din ziua în care s-a născut dreptul la acțiune; dreptul la acțiune se naște din ziua când persoana a aflat sau trebuia să afle, că i-a fost încălcat un drept. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului
De observat că termenul de prescripție susmenționat se aplică numai la acțiunile având un obiect patrimonial. Referitor la acțiunile nepatrimoniale, ele sunt în principiu imprescriptibile.
După împlinirea termenului de prescripție, dreptul la acțiune în anulare actului juridic se stinge, dar nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de excepție, oricând, întrucât numai dreptul la acțiune se stinge.
Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare.
Confirmarea nu este altceva decât un act juridic unilateral prin care o persoană renunță la dreptul său de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic.
Confirmarea poate fi făcută în două moduri: expres și tacit
Confirmarea expresă se face printr-un înscris (numit act confirmativ), care trebuie să îndeplinească o sumă de condiții. Cele mai importante condiții privesc pe autorul confirmării actului anulabil, care nu este decât persoana ce putea invoca nulitatea relativă. Această persoană trebuie să fie capabilă, iar consimțământul ei să nu fie alterat de vreun viciu. De aici concluzia că confirmarea actului anulabil nu poate fi făcută decât după încetarea incapacității sau după încetarea sau descoperirea viciului de consimțământ, iar autorul confirmării trebuie să fie conștient de viciul actului juridic pe care-l confirmă.
Actul de confirmare expresă trebuie să îndeplinească și el condițiile de valabilitate și anume: să cuprindă elementele esențiale ale actului juridic (obiect cauză, natura obligației), cauza nulității și intenția de a renunța la acțiunea în anulare.
Confirmarea tacită rezultă din executarea actului anulabil.
Principalul efect el anulării este acela că anulabilitatea actului juridic dispare retroactiv aceasta însemnând că, după confirmare, partea nu mai poate invoca nulitatea relativă a actului juridic, nici pe cale de acțiune, nici pe cale de excepție.
Constatarea nulității absolute și pronunțarea nulității relative.
Desființarea efectelor actului juridic lovit de nulitate absolută sau de nulitate relativă trebuie să fie opera instanței judecătorești. Este de notat că rolul instanței judecătorești nu este același în cazul celor două nulități (absolută și relativă).
Nulitatea absolută operează prin puterea legii, chiar din momentul încheierii actului juridic. Întrucât actul juridic nu a luat ființă în mod legal, dacă părțile ajung la înțelegere cu privire la recunoașterea nulității actului juridic, nu este necesar să se recurgă la sesizarea instanței judecătorești pentru a constata nulitatea absolută. Față de împrejurarea că a devenit o practică constantă recurgerea la autoritățile justiției pentru constatarea nulității absolute, conchidem că acordul părților referitor la recunoașterea nulității absolute este, de regulă, irealizabilă.
Prin urmare nulitatea absolută este constatată de instanța de judecătorească, care face o aplicare necesară a legii, nu o apreciere proprie. Acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă.
În contrast cu nulitatea absolută, nulitatea relativă nu operează prin puterea legii, întrucât actul juridic anulabil a luat ființă și el necesită a fi desființat de către instanța judecătorească.
Prin urmare, nulitatea relativă este supusă aprecierii instanței judecătorești, care o pronunță, și ea operează deci prin puterea hotărârii judecătorești.
Este necesar a învedera că și părțile au posibilitatea să desființeze actul juridic anulabil, dar dacă nu se înțeleg, partea îndreptățită trebuie să intenteze acțiune în justiție. Cum această acțiune este prescriptibilă în termenul general de prescripție (trei ani), în cazul în care partea a pierdut acest termen, actul juridic nu mai poate fi desființat și el rămâne valabil, chiar dacă anterior fusese susceptibil de anulare.
În literatura juridică s-a precizat că acțiunea în nulitate este o acțiune autonomă, care are drept scop să restabilească ordinea de drept încălcată. Chiar dacă actul juridic încheiat cu încălcarea legii a produs unele consecințe patrimoniale, scopul principal al acțiunii în nulitate este înlăturarea efectelor actului juridic nul și abia apoi repararea daunelor patrimoniale. Iată de ce se afirmă că acțiunea în nulitate este o acțiune autonomă, care urmărește să asigure preemțiunea ordinii de drept.
Efectele nulității actului juridic
Noțiune și reglementare
Efectul nulității rezidă în desființarea actului juridic din momentul încheierii sale, ceea ce conduce la restabilirea ordinii de drept încălcate.
Actul juridic nul poate produce efecte în viitor, iar efectele produse în trecut se desființează retroactiv. Așadar nulitatea operează nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut. Retroactivitatea este consecința firească a nulității actului juridic.
Trebuie reținut că efectele nulității sunt aceleași lipsa de eficacitate a actului juridic indiferent că ne găsim în prezența nulității absolute sau a nulității relative.
Întrucât nulitatea operează retroactiv, efectele acesteia vor depinde și de alți factori, care au survenit după încheierea actului juridic, cum ar fi: executarea sau neexecutarea actului juridic, transmiterea drepturilor de către dobânditor unor terțe persoane subdobânditoare.
Principiile efectelor nulității actului juridic
Efectele nulității sunt cârmuite de trei principii importante:
Principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic;
Principiul restabilirii situației anterioare încheierii actului juridic;
Principiul anulării actelor juridice subsecvente, ca o consecință a anulării actului juridic;
Principiul retroactivității efectelor nulității actelor juridice
Aplicarea sancțiunii nulității actului juridic atrage după sine desființarea retroactivă a efectelor actului respectiv, iar pentru viitor actul juridic nu va mai produce efecte. Cu alte cuvinte actul nul va mai produce efecte pentru viitor, iar efectele produse în trecut se desființează retroactiv.
Retroactivitatea conduce la desființarea efectelor actului juridic, care s-au produs în trecut (între data încheierii actului și data anulării sau constatării nulității lui) și la încetarea producerii lor în viitor, după pronunțarea hotărârii judecătorești prin care actul juridic a fost anulat sau care a constatat nulitatea absolută a acestuia. În realitate, în baza retroactivității efectelor nulității, părțile se văd în situația anterioară încheierii actului juridic, deoarece numai astfel concordanța dintre lege și actul respectiv poate fi armonizată.
Prin urmare, în baza principiului retroactivității efectelor nulității actului juridic, efectele actului contrare legii sunt retroactiv desființate, iar părțile urmează să fie repuse în situația anterioară încheierii actului.
În ipoteza în care actul juridic nu a fost executat, pronunțarea anulării ori constatarea nulității actului conduce la ineficacitatea lui, părțile fiind considerate că n-au avut niciodată dreptul sau obligații reciproce. Drept urmare, nici una dintre părți nu mai poate cere executarea actului.
În ipoteza în care actul juridic a fost executat în totalitate sau în parte, odată cu declararea nulității sau anularea acestuia se desființează retroactiv efectele lui, iar părțile sunt obligate să-și restituie reciproc prestațiile executate.
Principiul retroactivității efectelor nulității se întemeiază pe un alt principiu fundamental al dreptului și anume pe principiul supremației legii, pentru că nu este îngăduit ca în viața noastră juridică să existe acte juridice ale căror efecte sunt contrare legii, de aceea se impune înlăturarea lor și restabilirea ordinii de drept încălcate.
De la principiul retroactivității efectelor nulității există câteva excepții dictate fie de caracterul ireversibil al prescripțiilor executate, fie de rațiuni de politică juridică.
Excepțiile vizează cazurile în care efectele nulității actului juridic se produc numai pentru viitor, nu și pentru trecut, ceea ce înseamnă că efectele actului juridic declarat nul sau anulat sunt menținute pe trecut (pe perioada dintre data declarării nulității sau anulării actului juridic și data încheierii lui).
Excepțiile invocate de doctrină de la principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic sunt:
1. Menținerea efectelor produse în trecut de contractele cu executare succesivă (de exemplu, contractul de închiriere, contractul de vânzare-cumpărare cu o clauză de întreținere), datorită ireversibilității prestațiilor executate succesiv. În toate aceste contracte, care dau naștere la prestații succesive sau continue, de durata în timp, din moment ce prestațiile s-au efectuat, ele nu mai pot fi înlăturate pe trecut. Astfel, un contract de închiriere în executarea căruia locatorul a asigurat folosința locuinței, iar locatarul a plătit chiria, nu poate fi desființat și pentru trecut, deoarece obligația de a pune la dispoziția locuința s-a consumat ireversibil, iar restituirea chiriei plătite nu se justifică, deoarece ar conduce la îmbogățirea locatarului fără just temei.
2. Recunoașterea efectelor actului juridic încheiat cu încălcarea unor condiții de validitate, deoarece legea nu stabilește constatarea nulității actului (cu consecința desființării ex tunc), ci desfacerea lui pe viitor. Este cazul nerespectării condițiilor de validitate a adopției unui minor (art CF ) privitoare la luarea consimțământului părinților celui adoptat, nerespectare care este sancționată de lege ( art cf ) nu cu nulitate absolută, ci cu desfacerea adopției (deci cu păstrarea efectelor pe trecut) dar și aceasta condiționat, dacă este în interesul copilului ca el să se întoarcă la aceștea.
Prin urmarea actul juridic al adopției nu se desființează ci numai se desface. Evident că legiuitorul a avut în vedere rațiuni de ocrotire a minorului, de aceea s-a abătut de la principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic.
3. Menținerea efectelor căsătoriei chiar dacă a fost declarată nulă, în privința copiilor rezultați din acea căsătorie (exemplu declararea nulității căsătoriei nu are nici o urmare în privința copiilor, care își păstrează situația de copii din căsătorie)
Această dispoziție a fost prevăzută tot din necesitatea ocrotirii copiilor și înlăturării raporturilor de familie.
Principiul restabilirii situației anterioare încheierii actului juridic
(restitutio in integrum)
Principiul restitutio in integrum poate fi configurat ca fiind corolarul principiului retroactiv efectelor nulității actului juridic, deoarece desființarea retroactivă a efectelor actului, contrare legii, trebuie să ducă la restituirea reciprocă și integrală a prestațiilor executate de părți de la încheierea actului și până la declararea nulității sau anularea lui.
Cu alte cuvinte, principiul restabilirii situației anterioare este într-o relație de dependență față de principiul retroactiv efectelor nulității actului juridic.
Adagiul restitutio in integrum înseamnă restituirea tuturor prestațiilor executate în baza unui contract declarat nul sau anulat.
Principiul restabilirii situației anterioare se referă la efectele nulității actului juridic între părțile acestui act și nu față de terți.
Pentru ca să opereze concomitent, retroactivitatea actului juridic și restituirea prestațiilor, între părți, pe plan procesual, reclamantul va trebui să intenteze o acțiune cu două capete de cerere: o acțiune în constatarea nulității sau anulării actului juridic și o acțiune în restituirea prestațiilor executate anterior nulității. Evident că nu există nici un impediment procesual ca, după ce reclamantul obține nulitatea sau anularea actului juridic, să se îndrepte cu altă acțiune principală pentru a obține restituirea prestațiilor executate, situație în care pârâtul, dacă și-a executat și el obligația, are interesul să promoveze acțiune reconvențională pentru restituirea prestației efectuate de el sau să introducă o acțiune principală separat.
De la principiul restitutio in integrum există câteva excepții, stabilite de lege în virtutea unor rațiuni de ordin juridic, social sau moral, care privesc anumite cazuri în care prestațiile executate în termenul actului desființat retroactiv (declarat nul sau anulat) nu sunt supuse restituirii.
Asemenea excepții relevate de literatura juridică și de jurisprudență sunt:
Incapabilul (minorul sau interzisul) nu este ținut să restituie, potrivit art decât în măsura îmbogățirii sale. Acest text de lege dispune: Când minorii, interzișii sau femeile măritate sunt admiși în această calitate, a exercita acțiune în restituire în contra angajamentelor lor, ei nu întorc ceea ce au primit, în urmarea acestor angajamente, în timp minoritații, interdicției sau maritajului, decât dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat
Dobânditorul de bună-credință al unui bun printr-un act lovit de nulitate, este exonerat de obligația de a restitui, odată cu bunul și fructele percepute. Este regula statornicită de art .. care prevede: Posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credință; la cazul contrariu, el este dator a înapoia productele, împreună cu lucrul proprietarului care-l revendică dispozițiile acestui text se justifică pe rațiuni de politică juridică, izvorâte din necesitatea de a proteja buna-credință, atât de necesară în operațiunile juridice.
Moștenitorul care în mod voluntar și în cunoștință de cauză a executat un legat nul pentru vicii de formă, nu mai poate pretinde restituirea prestațiilor, deoarece nu mai suntem în prezența unei plăți nedatorate, supusă repetițiunii, ci în prezența unei obligații morale care este valabilă juridic.
Una din părțile actului juridic lovit de nulitate nu se putea cere restituirea prestației efectuate dacă invoca propria sa turpitudine (imoralitate).
Este de fapt adagiul: nemo auditur propriam turpitudinem alegans (nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria sa imoralitate pentru a obține în justiție ocrotirea unui drept).
Potrivit legislației unui stat de drept, în care trebuie respectate nu numai normele imperative, dar și legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri, nu este admisibilă o acțiune în justiție, pentru restituirea prestației, dacă prin actul juridic încheiat s-a urmărit un scop imoral.
Putem formula regula că ori de câte ori reclamantul invocă propria sa turpitudine pentru obținerea restituirii prestației, acțiunea în repetițiune va trebui să fie respinsă. Așa, de pildă, acțiunea reclamantului având ca obiect restituirea unui împrumut, acordat pentru menținerea unor raporturi extraconjugale, va trebui să fie respinsă ca inadmisibilă, deoarece s-a încălcat principiul nemo auditur propriam turpitudinem alegans. Evident că în speță, respectiv în contractul de împrumut cauza este imorală, de aceea actul juridic trebuie declarat nul absolut, iar acțiunea în repetițiune a prestației executate de reclamant, care invocă propria sa turpitudine, trebuie respinsă ca inadmisibilă. Excepția se aplică pe rațiuni de moralitate, care trebuie să existe într-un stat de drept.
Principiul anulării actelor juridice subsecvente ca o consecință
a nulității actului inițial
Ca o consecință a aplicării principiului relativității efectelor actului juridic, acesta nu produce efecte decât între părțile de la care emană, iar nulitatea actului juridic produce efecte, de asemenea, numai în privința, părților care au încheiat actul.
Neîndoios că efectele nulității se pot răsfrânge și asupra terților, în măsura în care aceștea au dobândit dreptul de la partea vinovată de pronunțarea nulității ori părțile vinovate de constatarea nulității.
Deoarece nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât le are însuși, este firesc ca, odată cu suprimarea dreptului dobândit prin actul juridic de către una din părți, să fie nimicit și dreptul subdobânditorului.
Într-adevăr, din moment ce nulitatea desființează dreptul dobânditorului cu atât mai mult trebuie suprimat și dreptul terțului pe care l-a dobândit prin actul declarat nul sau anulat. În acest caz, nulitatea operează ca o rezoluțiune.
Principiul anulării actelor subsecvente, privește efectele nulității față de terți și el poate fi conturat ca o regulă juridică potrivit căreia nulitatea actului inițial sau primar atrage după sine și anularea actului subsecvent, dacă se referă la același drept.
De cele mai multe ori, principiul anulării actului subsecvent are în vedere actul juridic care a operat transmisiunea dreptului de proprietate, sau a altui drept real, când nulitatea actului pe lângă împrejurarea că a creat între părți obligații reciproce de restituire a prestațiilor efectuate, are consecințe asupra terților căci drepturile consimțite de dobânditor în favoarea acestora (terților) vor fi anulate odată cu dreptul dobânditorului.
Aplicarea cu strictețe a principiului rezoluto iure dantis resolvitur ius accipientus ar fi de natură să pericliteze circuitul civil, să creeze situații inechitabile în viața juridică și să anihileze incidența altor principii juridice pentru ordinea de drept. De aceea, principiul cunoaște anumite derogări.
Excepțiile de la acest principiu privesc situațiile juridice în care deși actul juridic este declarat nul sau anulat, actul subsecvent al terțului subdobânditor se menține. Avem în vedere următoarele cazuri:
a) Subdobânditorul de bună-credință păstrează bunul imobil dobândit cu titlu oneros de la transmițătorul al cărui titlu de proprietate declarat nul sau anulat.
Exemplu Anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu este de natură să atragă caducitatea actului în ce privește pe terțul achizitor, în cazul că acesta este de bună-credință, soluția care se prezumă justificându-se pe considerație de achitarea și utilitate socială. Numai în cazul în care terțul achizitor, cu titlu oneros, a cunoscut sau, cu diligențe minime, putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, deci a fost de rea-credință ceea ce trebuie dovedit operează regula de drept potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage și nulitatea titlului subdobânditorului.
b) Terțul dobânditor care cu bună-credință, dobândește bunul mobil de la un detentor precar, căruia adevăratul proprietar i l-a încredințat de bună-voie, păstrează bunul deoarece simpla această posesie valorează titlu de proprietate.
Exemplu Proprietarul bunului mobil s-a desistat de bună-voie de bun, încredințându-l în depozit unei alte persoane, care capătă în acest mod calitatea nu de posesor, ci de detentor precar. Acest detentor, încălcându-și obligația de restituire, care îi revenea, înstrăinează bunul unui terț dobânditor, care este de bună-credință, deoarece este convins că a încheiat actul de vânzare-cumpărare cu adevăratul proprietar. În acest caz, legiuitorul a avut de apreciat între interesele proprietarului, care de bună-voie a încredințat bunul său unui detentor precar și cele ale terțului dobânditor de bună-credință, care s-a încrezut în aparența de proprietar a detentorului precar și a dat preferința terțului de bună-credință, sacrificând pe adevăratul proprietar, care n-a fost suficient de diligent când și-a încredințat bunul detentorului precar.
Definirea cauzelor de ineficacitate a actelor juridice
Nulitatea așa cum am văzut, este sancțiunea civilă care constă în lipsirea de efecte a unui act juridic, adică desființarea lui retroactivă, deoarece a fost încheiat cu încălcarea normelor referitoare la condițiile sale de validitate.
Nulitatea are câteva trăsături caracteristice:
Actul juridic este nevalabil, deoarece a fost încheiat cu nerespectarea legii;
Cauzele nulității sunt anterioare sau contemporane datei încheierii actului;
Sancțiunea nulității se aplică oricărui act juridic, încheiat cu încălcarea legii;
Efectele nulității sunt retroactive.
Rezoluțiunea este sancțiunea civilă care constă în desființarea retroactivă a unui contract sinalagmatic, cu executare dintr-o dată, pentru neexecutarea din culpă a obligațiilor de către una din părți.
Trăsăturile caracteristice ale rezoluțiunii sunt:
Poate fi aplicată numai contractelor sinalagmatice;
Privește un contract încheiat valabil;
Cauza rezoluțiunii constă în neexecutarea culpabilă a contractului, deci este ulterioară datei încheierii lui;
Efectele rezoluțiunii sunt retroactive.
Rezilierea este sancțiunea civilă care constă în desfacerea unui contract sinalagmatic cu executare succesivă, pentru neexecutare din culpă a obligațiilor de către una din părți.
Trăsăturile caracteristice ale rezilierii sunt:
Poate fi aplicată contractelor sinalagmatice;
Privește un contract încheiat valabil;
Cauza rezilierii constă în neexecutarea culpabilă a contractului, deci este ulterioară datei încheierii lui;
Efectele rezilierii se produc numai pentru viitor.
Revocarea este sancțiunea civilă care constă în abolirea efectelor actului juridic, fie datorită ingratitudinii gratificatului, fie neexecutării din culpă a sarcinii donației sau legatului.
Trăsăturile caracteristice ale revocării sunt:
Presupune un act valabil încheiat;
Se întemeiază pe cauza posterioare încheierii actului;
Se aplică de regulă liberalităților;
Revocarea poate fi concepută și ca un caz de ineficacitate a actului juridic unilateral, prin voința unilaterală a autorului său. Ne referim la revocarea legatelor și a celorlalte dispozițiuni testamentare.
Caducitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic, care constă în lipsirea acestuia de toate efectele, datorită intervenirii unor cauze posterioare încheierii lui și independent de voința autorului actului.
Așa, de exemplu, dintre cauzele de caducitate a legatelor menționăm: predecesul legatarului față de testator; renunțarea legatarului la legat; pierderea totală a bunului ce constituie obiectul legatului; epuizarea cotității disponibile prin efectul donațiilor.
Trăsăturile caracteristice ale caducității sunt:
Privește un act juridic valabil încheiat;
Este un mod de desființare retroactivă a actului;
Se întemeiază pe o cauză posterioară încheierii actului juridic și străină de autorul lui.
Inopozabilitatea este o cauză de ineficiență a actului juridic (care își produce efectele între părți), datorită nerealizării formalităților de publicitate, ulterioare încheierii actului juridic.
Inopozabilitatea poate fi concepută și ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, datorită depășirii puterii de a reprezenta, conferite prin mandat. Într-adevăr, în situația în care reprezentantul și-a depășit puterile conferite prin împuternicire actul încheiat de acesta nu va fi opozabil reprezentantului.
Încheierea contractului
Acordul de voințe
În mod necesar, chiar atunci când părțile sunt față în față, una dintre ele i-a inițiativa, exprimându-și voința de a contracta, făcând propuneri pe care le adresează celeilalte părți, iar dacă aceasta din urmă le acceptă, se formează contractul.
Așadar, acordul de voință al părților se realizează prin ofertă și acceptare.
Oferta. Oferta este propunerea de a contracta, în anumite condiții, adresată unei persoane determinate sau unor persoane nedeterminate. Ea se face de obicei într-o formă expresă și directă prin viu grai sau în scris. Ea se poate exprima sub diferite forme precum: trimiterea de cataloage cuprinzând descrierea mărfurilor și indicarea prețurilor, expunerea mărfurilor într-o vitrină cu menționarea prețurilor respective. Oricare dintre acestea înseamnă o ofertă de vânzare, în temeiul căreia oricine care consimte să plătească prețul afișat are dreptul să ceară să i se vândă marfa.
Oferta, fără a înceta de a fi directă și certă, poate însă să nu fie expresă, ci tacită. De pildă, prezența unui vehicul într-o stație anume destinată vehiculelor de transport în comun, cu preț tarifar, constituie o ofertă, iar acțiunea unei persoane de a se sui într-un asemenea vehicul constituie o acceptare a ofertei, deci încheierea contractului de transport.
Oferta (ca de altfel și acceptarea), fiind o manifestare de voință, trebuie să îndeplinească toate condițiile generale, cerute unei manifestări de voință, efectuată în scopul de a produce efecte juridice.
Oferta trebuie să fie fermă, adică să exprime voința neîndoielnică de a încheia contractul, dacă oferta este acceptată.
Oferta, chiar și atunci când este tacită, trebuie să fie neechivocă. Astfel, expunerea uni obiect în vitrina unui magazin cu eticheta prețului de vânzare constituie o ofertă neechivocă, pe când simpla expunere a unui obiect, fără indicarea prețului de vânzare, poate să însemne expunerea unui model. De aceea, uneori, spre a evita echivocul se precizează: Obiectele expuse în vitrină nu se vând.
Oferta mai trebuie să fie precisă și completă, adică să conțină toate elementele constitutive ale contractului, toate clauzele necesare actului juridic, pentru încheierea acestuia, să fie suficientă o acceptare pură și simplă. Oferta mai trebuie să cuprindă acele condiții sau clauze care rezultă din reglementarea supletivă a legii sau din obiceiuri.
În contractele ce se încheie intuitu personae, oferta nu poate fi făcută decât de o persoană determinată. Dacă în privința unor asemenea contracte se face ofertă publică (de pildă, pentru angajarea de specialiști), aceasta nu constituie o ofertă precisă și completă. Ofertantul poate refuza să contracteze cu cel care nu le îndeplinește.
Oferta fiind destinată ca, prin acceptarea ei de către destinatar să formeze contractul, atunci, atât timp cât nu este acceptată, poate fi revocată. Prin urmare, oferta neacceptată este revocabilă, chiar dacă a ajuns la destinatar, tot astfel oferta este caducă dacă a expirat termenul pentru care a fost emisă, ori dacă mai înainte de acceptarea ei, ofertantul moare sau devine incapabil.
Regula revocabilității ofertei suferă însă unele excepții. Astfel, dacă ofertantul a fixat un termen înăuntrul căruia să se facă acceptarea, oferta nu mai este revocabilă până la expirarea acestui termen, care de altfel poate fi tacit. Se poate considera chiar că orice ofertă conține un termen înăuntrul căruia să se facă acceptată, oferta nu mai este revocabilă până la expirarea acestui termen, care de altfel poate fi și tacit. Se poate considera că orice ofertă conține un termen tacit pentru acceptare, termen care ar implica, cel puțin termenul necesar pentru examinarea ofertei și pentru ca răspunsul acceptantului să ajungă la ofertant; dacă până la expirarea acestui termen, acceptarea nu se produce, oferta devine caducă, iar dacă în acest interval de timp oferta este acceptată, contractul se consideră încheiat, chiar dacă între timp oferta a fost, în fapt, revocată.
Acceptarea. Întocmai ca oferta, acceptarea acesteia trebuie să îndeplinească condițiile unei manifestări de voință producătoare de efecte juridice.
Forma acceptării nu este supusă unor condiții speciale, ci este suficient ca din felul manifestării, să rezulte voința neîndoielnică de a accepta oferta respectivă, acceptarea este expresă, când se face în scris sau verbal și tacită, când rezultă din acțiuni ori atitudini care pot fi interpretate în acest sens. Astfel, începutul executării unui contract nu poate fi interpretat decât ca o acceptarea a ofertei.
Cu privire la acceptarea tacită se pune problema de a ști ce valoare juridică poate să aibă simpla tăcere. În general i se recunoaște valoarea juridică numai manifestării pozitive de voință, contestându-se că și tăcerea ar avea această calitate; dacă oferta nu a fost urmată de nici un răspuns, ori de nici o atitudine, din care să se poată deduce o acceptare indirectă, contractul nu se consideră încheiat.
În privința conținutului acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
Să se refere la același obiect ca și oferta, adică să fie conform cu acesta; neconcordanța între ofertă și acceptare împiedică formarea contractului. Cu alte cuvinte, acceptarea trebuie să fie integrală, fără rezerve și implică fără propuneri de modificare a contractului deoarece astfel ea ar echivala cu o contraofertă;
Acceptarea trebuie să fie neîndoielnică, o atare problemă se pune mai cu seamă în cazul acceptării tacite (sau a acceptării prin simpla tăcere)
Cât privește condițiile privind persoana acceptantului, trebuie să facem o distincție; dacă oferta a fost făcută unei persoane determinate, ea nu poate fi acceptată decât de persoana căreia i-a fost făcută. Dacă dimpotrivă, oferta a fost făcută unei persoane nedeterminate, ea poate fi acceptată de către oricine (de pildă în cazul mărfurilor cu indicarea prețurilor, expuse în vitrina unui magazin);
În ceea ce privește momentul în care acceptarea poate interveni pentru a produce efectele sale specifice adică încheierea contractelor acest moment trebuie să se situeze, în orice caz mai înainte ca oferta să fi devenit caducă (prin moartea ori incapacitatea ofertantului sau prin expirarea termenului prevăzut în ofertă), ori să fi fost revocată (în condițiile în care acest lucru este posibil). Intervenită după acest moment, acceptarea este tardivă. De asemenea, acceptarea nu mai poate interveni dacă destinatarul ofertei a devenit incapabil sau a murit mai înainte de ași manifesta voința de a accepta; moștenitorii săi nu pot accepta oferta, iar ofertantul nu mai este ținut de oferta făcută.
Momentul încheierii contractului
Considerații generale.
Deoarece majoritatea actelor juridice civile o alcătuiesc contractele mi-am propus în continuare să expun, în detaliu, procedeele și modalitățile de încheiere a acestora.
Astfel, în virtutea principiului consensualității, contractul se formează din momentul în care s-a realizat acordul de voință (în afară de cazul când părțile au înțeles să subordoneze acordul lor definitiv redactat și unui înscris. Prin urmare problema determinării momentului în care se încheie contractul nu se pune în cazul în care părțile sunt de față, ori când acordul de voințe se încheie prin telefon. O atare problemă intervine însă în cazul contractelor ce se încheie prin corespondență.
Pentru a determina momentul în care acceptarea își produce efectele, trebuie analizat voința celui care acceptă oferta spre a vedea dacă acesta, la ceea ce conține, a înțeles să se angajeze din momentul când a semnat înscrisul cuprinzând acceptarea sau numai din momentul expedierii lui. Aceasta constituie o problemă de fapt, ce va fi soluționată, ca atare, de către instanță (care va avea de ales între această expediere și cea a semnării înscrisului). Dar cum și după expedierea înscrisului de acceptare semnatarul o poate revoca, se pune problema dacă momentul când a ajuns la ofertant. O atare problemă nu mai privește însă acceptarea ca atare, ci ea privește momentul însuși al încheierii contractului moment din care desigur, acceptarea nu mai poate fi revocată.
În mod logic, cum contractul se formează numai prin simplul consimțământ, s-ar putea spune că el se încheie din momentul în care s-au întâlnit cele două voințe exprimate prin ofertă și acceptare. Împotriva acestei soluții s-ar putea obiecta însă că ofertantul nu poate fi obligat cât timp nu știe că oferta a fost acceptată, și că acordul de voințe a fost realizat. Mai mult, s-ar putea spune același lucru și despre acceptare și anume că nici acceptantul nu poate fi obligat cât timp nu știe că acceptarea sa a ajuns la cunoștința ofertantului. Părțile s-ar afla astfel într-un cerc vicios, care ar face imposibilă contractarea prin corespondență, sau din care nu ar putea ieși decât recurgând la prezumții (cum ar fi, de pildă, aceea că faptul ajungerii acceptării la ofertant face să se prezume că acesta a luat cunoștință de acceptare).
Referitor la toate aceste aspecte pe care poate să le prezinte problema determinării momentului în care se consideră încheiat contractul, în doctrină se întâlnesc mai multe soluții care ar putea fi grupate astfel:
Sistemul misiunii sau al declarațiunii. În virtutea acestui sistem se consideră că un contract se formează chiar din momentul acceptării ofertei, deoarece acceptarea acesteia constituie singura condiție necesară pentru nașterea contractului.
În acest sistem însă, determinarea momentului încheierii contractului ar depinde numai de voința acceptantului ofertei, care, deși a semnat înscrisul cuprinzând acceptarea, ar putea să-l trimită mult mai târziu, ori să nu-l trimită deloc. De aceea, s-a propus ca acest sistem să fie completat, așa încât momentul formării contractului să fie considerat numai cel în care acceptantul a expediat acceptarea sa (de pildă, trimis scrisoarea la poștă, a expediat telegrama). Astfel amendat, sistemul propus se numește sistemul expedierii acceptării. Împotriva lui s-a ridicat însă obiecția că, în cadrul acestui sistem, acceptantul este împiedicat să revoce acceptarea expediată, chiar dacă aceasta nu a ajuns la cunoștința ofertantului.
Sistemul recepțiunii. Potrivit acestui sistem, acceptarea este considerată irevocabilă numai din momentul în care a ajuns la cunoștința ofertantului, drept urmare, numai la acel moment contractul se consideră încheiat.
Dar și cu privire la ajungerea acceptării la cunoștința ofertantului se pot lua în considerare două momente diferite, fie acela în care ofertantul i-a, efectiv, cunoștință de acceptarea ofertei sale, fie acela în care acceptarea ajunge la ofertant chiar dacă (sau chiar când) acesta nu a luat cunoștință despre acest lucru.
Sistemul informațiunii. Potrivit acestui sistem, contractul se încheie în momentul în care ofertantul a luat efectiv cunoștință de acceptare. Acest sistem prezintă însă inconvinientul că încheierea contractului se află la discreția ofertantului care, deși a primit înscrisul cuprinzând acceptarea, nu ia cunoștință de ea; pe lângă aceasta, uneori este greu să se stabilească momentul exact în care ofertantul a cunoscut conținutul înscrisului respectiv.
Din această cauză, sistemul a fost amendat în sensul că, în virtutea lui contractul se considera încheiat din momentul în care acceptarea a ajuns la ofertant; din acest fapt se prezintă până la dovada contrară, că ofertantul a luat cunoștință efectiv de acceptare. Proba contrară pe care ar putea s-o aducă ofertantul constă în a dovedi că, fără nici o culpă din partea lui, nu a luat cunoștință de acceptare. În mod practic, această prezumție duce la soluția că un contract este socotit încheiat din momentul primirii acceptării, adică potrivit sistemului recepțiunii.
La baza oricărei soluții a acestei probleme se află intenția părților, certă ori prezumată. De aceea în lipsa unei stipulații exprese, momentul încheierii contractului urmează să fie determinat prin interpretarea voinței părților. Astfel, sunt situații în care contractul se încheie fără nici o îndoială, din chiar momentul acceptării ofertei. Ca exemplu, în acest sens se poate cita cazul în care ofertantul emite comanda de a i se livra un produs (fapt din care se prezumă că el a primit acceptarea ofertei) și în general, de câte ori oferta poate fi acceptată tacit. În asemenea situații, contractul este format din momentul când a început executarea lui și deci, după acest moment, ofertantul, chiar dacă nu i s-a adus la cunoștință acceptarea, nu-și poate retrage oferta.
În alte cazuri, dimpotrivă, contractul nu poate fi socotit ca fiind încheiat din momentul în care ofertantul a luat cunoștință de acceptare; de pildă, atunci când oferta a fost făcută cu indicarea unui termen, în care urmează să parvină răspunsul, precum și în cazul în care oferta a fost făcută, în același timp mai multor persoane și când contractul se consideră încheiat din momentul sosirii primei acceptări.
În cazul în care acceptarea ajunge la ofertant după expirarea termenului expres sau tacit, prevăzut pentru acceptare, ea este totuși eficientă și deci contractul se încheie, dar numai cu condiția ca ofertantul să încunoștințeze pe acceptant că, deși tardivă, acceptarea sa este luată în considerație. Această încunoștințare este cerută chiar și în cazul în care tardivitatea ajungerii la ofertant nu-i poate fi imputată acceptantului.
În cazul contractelor solemne, momentul încheierii lor este data când, pe lângă acordul părților, au fost îndeplinite și condițiile de formă cerute, deoarece în lipsa acestora contractul este nul.
În contractele unilaterale, propunerea este obligatorie de îndată ce ajunge la cunoștința părții căreia este făcută. Contractele reale se consideră încheiate în momentul predării lucrului respectiv ca urmare a acordului părților. Până la acest moment, acordul părților constituie numai o promisiune de contractare.
Interesul practic al determinării momentului încheierii contractului.
Cu privire la momentul încheierii contractului se pot învedera următoarele:
În raport cu acest moment se va aprecia, dacă revocarea ofertei ori a acceptării a fost sau nu tardivă;
Moartea sau incapacitatea ofertantului ori a acceptantului întâmplate după încheierea contractului, nu mai produc nici un efet; dacă s-au produs mai înainte, oricare dintre aceste fapte, împiedică formarea contractului;
Existența viciilor de consimțământ se apreciază la momentul încheierii contractului;
Conflictul legilor în timp se rezolvă în raport cu data încheierii contractului. Contractul este cârmuit de legea în vigoare la momentul încheierii lui;
Momentul încheierii contractului constituie punctul de plecare al tuturor efectelor acestuia, dacă legea sau părțile nu fixează alt termen. Astfel, în contractele translative de drepturi reale, cum este vânzarea, transmiterea dreptului de proprietate asupra mărfii operează din momentul încheierii contractului și tot din acel moment riscurile pieirii fortuite a lucrului sunt în sarcina dobânditorului. Drept urmare, dacă un lucru a fost transmis mai multor persoane, fără ca preferința între aceste persoane să rezulte din îndeplinirea formelor unui sistem de publicitate sau din luarea în posesie a lucrului, va fi preferat cel care a încheiat primul contractul;
Momentul încheierii contractului constituie punctul de plecare a diferitelor termene, precum acela privind prescripția extinctivă;
În cazul unei oferte făcute mai multor persoane și care a fost acceptată succesiv de mai mulți destinatari, numai primul contract va fi considerat valabil încheiat;
Momentul încheierii contractului determină și locul, forma acestuia, cu toate consecințele ce decurg din aceasta cum ar fi de pildă, determinarea instanței competente teritorial, să soluționeze eventualele litigii născute în legătură cu contractul respectiv.
Promisiunea de contract
Caracterizare.
Încheierea unui contract poate fi precedată de un acord prealabil între părți prin care acestea se obligă să încheie, în viitor, contractul respectiv. Obiectul acordului prealabil îl formează deci numai încheierea ulterioară a contractului.
Beneficiarul acestei promisiuni are drept de a cere încheierea contractului înăuntrul unui anumit termen, iar promitentul este ținut la o obligație de a face (adică de a încheia contractul, la cererea celeilalte părți).
Pentru ca promisiunea de contract să fie valabilă, trebuie să îndeplinească, în momentul încheierii ei, toate condițiile generale de validitate ale unui contract și să cuprindă toate elementele esențiale ale viitorului contract, așa încât, prin simpla exercitare a dreptului său, de către beneficiar, contractul propriu-zis să fie încheiat.
În momentul încheierii promisiunii de contract, promitentul trebuie să aibă capacitatea necesară pentru a se obliga prin contract a cărei încheiere ulterioară o trimite.
Beneficiarul promisiunii trebuie să fie capabil în momentul realizării promisiunii, deoarece numai atunci el se obligă.
Caracterul licit al cauzei și al obiectului trebuie, de asemenea, apreciat la momentul realizării promisiunii.
Promisiunea de contract dă naștere numai la un drept de creanță, chiar dacă prin contractul, în vederea căruia s-a făcut promisiunea, s-ar constitui ori s-ar transmite un drept real; constituirea ori transmiterea unui drept real nu se poate realiza decât în momentul perfectării contractului propriu-zis prin realizarea promisiunii. Până atunci nu există decât un drept de creanță.
Utilizarea practică a promisiunii de vânzare se învederează prin interesul pe care l-ar avea părțile la un moment dat, de a nu încheia, de îndată contractul (de pildă fiindcă nu au autorizațiile necesare), ci de a-și rezerva această posibilitate pentru mai târziu.
Uneori promisiunea de contract are un caracter sinalagmatic sau bilateral, în sensul că ambele părți se obligă de a încheia în viitor, un contract (de pildă, încheierea unui contract pentru vânzarea unui mobil, care nu se poate face decât cu autorizația prealabilă a autorității respective și întocmirea unui act autentic). Acordul părților de a vinde (și respectiv de a cumpăra) un asemenea imobil, acord constatat printr-un înscris sub semnătură privată, are valoarea unei promisiuni bilaterale de vânzare. Iar dacă totuși contractul de vânzare nu se va încheia, din vina uneia dintre părți (care ar refuza să ceară autorizația, ori să se înfățișeze, la întocmirea actului notarial) cealaltă parte poate cere poate cere despăgubirea pentru prejudiciul cauzat, ca la orice obligație de a face, căreia nu i s-a dat curs.
Alteori promisiunea de contract se prezintă sub forma stipulării unui drept de preferință, în virtutea căruia promitentul se obligă ca în cazul în care va vinde lucrul respectiv, să prefere la preț egal, pe beneficiarul promisiunii de contract condiționată, adică sub condiție prostetativă simplă.
Comparația între oferta de a contracta și promisiunea de contract. Întrucât, atât în cazul promisiunii de contract, cât și în cazul ofertei de a contracta este vorba de o obligație asumată cu privire la încheierea, în viitor, a unui contract, o precizarea a deosebirilor dintre aceste două instituții juridice se impune.
Oferta este un act juridic unilateral și își păstrează acest caracter până la acceptarea ei de către destinatar, pe când promisiunea de contract chiar când are caracterul unilateral constituie un acord de voință, deci un act juridic bilateral sau un adevărat contract, la baza căruia se află o ofertă și o acceptare. Din această cauză
